Până la urmă, racul merge înainte sau înapoi?

Milla Jovovich si zombalaii din ”Resident Evil”

(Raluca: ) ”Vorbești de parcă te-ai fi trimis pe tine la colț”, mi-a spus. Acum vreo lună (sau două?!) m-am întâlnit la cafea cu Anda, o prietenă pe care n-o mai văzusem de doi ani (mda, amândouă la Cluj). Chiar așa, ar trebui să o sun să văd ce mai face, acum că am iar bani de ieșit  în oraș. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, ne-am făcut o dare de seamă… în română nu sună bine asta – un update. Când fac asta îmi amintesc câte am greșit și câte am corectat și de fiecare dată mă străduiesc să văd lucrurile bune în culori mai puternice, în forme mai bine conturate. Dar chiar și așa, răutățile pipernicite și decolorate tot mă dor, iar asta fiindcă nu m-am iertat încă de tot.

Am început să am mai multe gânduri bune când n-am mai suportat durerile de cap de la cele rele. Tana spune că e mai ușor să lupți cu demonii dacă sunt mai mulți fiindcă mai învingi din ei și simți că mai și câștigi, că rezolvi câte ceva. Dacă e doar unul, ajunge să te obsedeze, pare mult mai mare și mai tare și teama e mai puternică dacă are o singură sursă. Paradoxal, dacă sunt mulți demoni care sar pe tine, ești una bucată Milla Jovovich în ”Resident Evil” sau, după caz una bucată pui de Chuck Norris. Un soi de ”unde-s mulți, puterea crește” with a twist. Așadar, pot să mă consider norocoasă: am avut și am mulți demoni cu care să mă lupt.

Cu orgoliul țăndări îți mai sare țandăra?

Umflatul in pene le stă bine păunilor. Sursa: http://www.big-animals.com

(Raluca:) Ca să ascult de cineva trebuie ori ca persoana aia să-mi fie atât de apropiată încât să nu mai simt că sfatul vine ”din afară” sau sugestia să-mi fie făcută atât de delicat încât să nu mă atac – dar asta nu prea iese. Sau să fie ceva expert în vreun domeniu, cineva de la care se obișnuiește să fie primite sfaturi, iar atunci orgolio-receptorii nu mi se mai activează, dar asta e altă poveste. Se mai poate să fac ceva după o idee a altei persoane dacă e vorba de ceva suficient de impersonal sau dacă aplic sfatul respectiv în mod tacit, fără să-i dau dreptate persoanei în mod fățiș. Chestiuni de orgoliu neîmblânzit și ușor inflamabil. C-așa-i al meu. E greu de trăit cu un orgoliu din ăsta spongios, care se umflă ori de câte ori e inundat de vreo apă tulbure.

Atunci când se umflă, mă face mai monstruoasă decât Cocoșatul de la Notre Dame. Nu-i treabă ușoară să-mi țin echilibrul când îmi atârnă o mare tumoare orgoliferă. Tocmai de-aia cad, mă duc de-a dura, mă-mpotmolesc și mă scufund. Am făcut multe tumbe de-astea, adevărate lupte libere prin nămol, în cea mai recent încheiată relație serioasă (lungă de-un an jumate). Și el avea un orgoliu de același fel, ni le umflam ba succesiv, ba simultan. Și am trecut prin atâtea lupte – mai degrabă cu noi decât între noi – încât acum suntem ca niște camarazi veniți de pe front.

Inocența a dispărut. Am devenit tare transparenți unul față de celălalt și, intermitent și desincronizat mai întâi, iar apoi continuu și fără echivoc, am pierdut atracția. Atracția presupune o oareșcare distanță, de la capetele căreia să poți să simți magnetismul celuilalt. Vorba aia, „give me a chance to miss you”.

Sinceritatea ca sport extrem

(Raluca:) Undeva, în spațiul vast și plin dintre “tăcerea e ca mierea” și “spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul”, ne trăim viețile. Amândouă  sunt reguli, una nescrisă și a doua legiferată, aplicabile atât în viața particulară, cât și în cea publică. Mi se pare că mai au ceva în comun cele două: se aplică mai degrabă atunci când ai făcut ceva rău, dubios sau cel puțin complicat de explicat și de înțeles. Tăcerea nu e ca mierea, avem o recentă Primăvară Arabă, pornită din lucruri apăsătoare mărturisite în spațiul public, virtual, pe Twitter și Facebook, care ne demonstrează că trebuie să ne amintim mereu să avem o voce, chiar un urlet, să ne spunem părerile, să nu ne lăsăm conduși de teroare și nefericire.

Nici tot adevărul nu poate fi vreodată spus. Adevărul acela nu există. E mereu filtrat prin memoria cuiva, adică distorsionat, plămădit în ceva mai mult sau mai puțin idilic sau mai sumbru decât realitatea. Adevărul acela nu există pentru că e transformat în cuvinte, iar cuvintele sunt imperfecte, au mai multe sensuri și, puse împreună, transmit diverse conotații, deci poleiesc adevărul cu un nou strat de interpretare. Practic, sistemul juridic bazat pe “spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul” e unul naiv, doar că, dacă justiția ar pretinde mai puțin, ar primi și mai puțin decât “adevărurile” filtrate, diluate,  înjumătățite sau exagerate pe care le primește.

În relațiile noastre inter-personale e subînțeles și că spunem adevărul și că ținem lucruri numai pentru noi.  Să presupui numai prima variantă întotdeauna înseamnă naivitate, care poate avea consecințe chiar tragice, de la pierderea casei  la ajungerea în rețele de prostituție. Să o presupui mereu pe a doua e paranoia. Zice și Dr. House că „everybody lies”, dar nu “everybody lies all the time”!

Anti-fagocitare

(Raluca:) Pentru că peştii undiţari mă fac să plâng…

Dragul meu mascul / Draga mea femelă,

M-am gândit că voi fi foarte fericit(ă) după ce te voi avea, fiindcă alături de tine voi putea face tot ce îmi doresc. Lucrurile pe care le detest vor dispărea ca prin farmec de îndată ce tu vei păşi în preajma mea. Entuziasmul meu va creşte în schimb, exponenţial. Ca o viţă de vie, ca un porc de Guineea sau ca o ciupercă – cum ar spune Tim Minchin. Totul va fi perfect şi se va întâmpla de la sine, adică de la tine, de fapt, fără ca eu să fac ceva. Singurul lucru pe care-l voi face va fi să gravitez în jurul tău. Sau tu în jurul meu. Ştii, încă nu m-am gândit cine să graviteze. Dar vom stabili asta, când ne mutăm împreună. Abia aştept! Ce ştiu sigur e că mă simt pregătit(ă) să mă jupoi de piele, de carne şi chiar de oase şi să mă contopesc cu tine. Da, te voi ajuta şi pe tine să te jupuieşti, să fim cât de apropiaţi se poate. Doar esenţele noastre. Ah, te iubesc nespus,

Eu.

***

Dragul meu mascul / Draga mea femelă,

Ce s-a întâmplat cu dragostea noastră? Simt un gol mare… cam acolo unde mi-erau oasele, unde mi-era carnea, unde mi-era pielea. Iar atracţia gravitaţională faţă de tine parcă s-a redus şi mi-e frică să nu ajung să plutesc în spaţiu, în derivă. Parcă n-a mai rămas nimic din ce îmi plăcea la tine. Te rog, fă ceva, revino-ţi, fiindcă ajung să nu te mai înţeleg, să nu te mai admir, să mă dez-îndrăgostesc. Serios, de ce te-ai schimbat aşa? Mi-e dor de tine.

Tratatul fricii

 (Tana:) Frica, ce mecanism banal. Cam la același nivel cu dormitul, mâncatul, spălatul pe dinți al omului de după Evul Mediu. Frica e aia care te face să alergi prin pădure ca nebunul din calea porcului mistreț, sapă cărări prin balastul de informații când ai foaia în față la examen. N-am nimic cu frica ce ne ține în viață, că doar nimic nu e mai sfeeric ca supraviețuirea.

Dar e un soi de frică, neam cu bolunzirea, simptomatică în speță la oamenii ce gândesc prea mult. Ultra-analizarea unei situații ipotetice, dar posibile la nivel conceptual e ca un fel de bulimie a minții. O data ce sămânța fricii și-a găsit loc călduț la soare, crește ca iedera pe casă. Când dai în patima fricii, nu te oprești până nu golești tot frigiderul, ca apoi să debordezi totul, de preferință, pe capotul de casă al celor mai importante relații.

Mai e o treabă cu frica asta, are o impresionantă tendință de a-și face gașcă. Ai acolo o frică mică, plăpândă, pe care o ascunzi lejer după un morman de cărți autoeducative. Baiul e că, lângă frica asta mică, mai vine tiptil și alta, și alta și uite așa devine un adevărat bairam de frici, ce-ți sparg sticle și pahare de calota minții. Că unele au așa un talent

Piele peste piele

(Raluca:) Port o rochiță verde, în dungi și teniși cu buline. Port o pereche de blugi și un tricou pe care scrie Implant pentru Refuz. Port o rochie portocalie, mulată pe corp și botine cu toc înalt. Port o vestă gri cu paiete și pantaloni strâmți. Sunt dezbrăcată. Cum crezi că aș putea să îți vorbesc? Cum crezi că m-ai asculta?

Ținuta de gală am luat-o de la pinguin, imprimeurile sălbatice de la leoparzi și girafe și texturile sofisticate de la reptile (*). Fiindcă noi nu ne simțeam bine în propria piele. Dintre animale, numai noi  avem straturi de textile care să ne apere de frig și ploaie, însă mai ales să ne acopere organele vitale și genitale. Încă din prima jumătate de oră de la naștere ajungem înfășați ca niște sarmale și de-acolo încolo ne petrecem mai toată viața prin tot felul de piei artificiale, suprapuse peste a noastră. Sunt puțini cei care ne ajung sub haine și și mai puțini cei care ne ajung sub piele.

În fiecare zi, avem nevoie  de veșminte cu care să ieșim unii printre ații, veșminte care să aibă, după caz, și  buzunare în care se ne vârâm mâinile agitate, mâneci pe care să le suflecăm când vrem să ne-apucăm de treabă, curele și bretele care să ne dea încredere că totul va merge bine sau gulere care să ne susțină argumentele.

Când unul dintre noi are de ținut un discurs în fața unei săli pline, se spune că poate scăpa de emoții dacă își imaginează că toată lumea e doar în lenjerie. Nimic sexual în asta, doar un adjuvant pentru a te simți mai puțin vulnerabil decât ceilalți, în fața cărora te expui, vorbind, susținând niște idei. Nudul mai face