(A)casă

(Raluca:) Sunt multe cuvinte în limba română cărora dacă le pui “a” în față își schimbă sensul într-un antonim. Dar de ce ar fi “casă” antonim cu “acasă”? Parcă îți vine să te gândești la tensiuni, la disfuncționalități, la lucruri care nu merg cum ar trebui într-o casă. Iar acasă trebuie să fie mult mai mult decât o casă, nu să i se opună, ci să fie o completare fericită, o suplimentare a bunăstării legate strict de obiecte cu starea psihică de confort.

“Și când mai vii pe acasă?” Hm, păi sunt acasă acum. Acasă la Cluj. Celălalt acasă nu mai e acasă de opt ani; devine acasă doar temporar, cu titulatură de conveniență, cât timp sunt pe teritoriul județului Hunedoara. Felul în care o casă poate să îți fie acasă ține mai puțin de cât de luminoasă, călduroasă sau bine mobilată e casa și mai mult de starea de spirit cu care o umpli, iar asta vine din interior și de la alți oameni.

Acasă ne-a fost la un moment dat un demisol din Cluj pe care l-am luat curat și minunat, în centru de oraș, cu grădină în spate. Când am ajuns la poartă, înainte de a vedea casa, am zis “Aaaa!”, fiindcă în curtea de vizavi era o mașină din aia broscuță, vopsită hippie. Semn bun, ne-am gândit și am pornit cu entuziasm să facem casa o acasă. Numai că, după primele ploi, casa s-a umplut de mucegai. Tot mucegăia! Lingura de lemn cu care amestecai în mâncare și stătea apoi curată, dar udă pe suportul de scurs vase, era verde de mucegai a doua zi. Eu sunt alergică la penicilină, care din mucegai se naște, așa că noua acasă mă ataca personal. Când a venit soarele de primăvară, demisolul a fost năpădit de furnici și păianjeni. Tana omora zeci de furnici în timp ce învăța pe podea, înconjurată de cursuri. Eu trebuia să omor păianjenii grăsani care se suiau cu intenții criminale pe perdeaua de la duș. Dulapul de bucătărie a căzut și mi-a strivit ecranul laptopului, canalizarea a deversat prin baie cu nici jumătate de oră înainte de a primi musafiri. O mini-apocalipsă trăită acasă. O casă pentru ale cărei fotolii am croit și am cusut huse potrivite, cu răbdare nesfârșită, la o mașină care încâlcea mereu ața. O casă în care ne-am mutat cu drag și pentru care cumpăram flori de pus în vază. Dar o casă care nu a stat decât puțin pe piedestalul de Acasă. Preferam să stăm prin oraș sau în grădina din spatele casei, unde urcam și ne întindeam pe spate să privim, în extaz de comuniune cu natura, cum o veveriță mânca nuci, pe o creangă. Ne-am mutat de acolo când n-am mai putut râde de felul în care casa ne respingea, mucegăindu-ne și stricându-ne toate lucrurile. Așa am aflat că nu e destul să iei o casă și să-i pui în față un “Aaaaa!” ca să ai o “acasă”.

Cel mai ușor să ajungi acasă e să ai niște “acasă” cu tine. Așa, ești mai mereu acasă, temporar, pe undeva. Iar dacă te gândești că nu e nevoie decât de o singură acasă pe lumea asta, atunci înseamnă că ești prea static, prea sedentar și prea blazat, devreme ce petreci tot timpul în casă, acasă. Cum zicea George Carlin în sketchul “Stuff”: ai spray-ul nazal cu tine, te poți relaxa la casa de vacanță a amicului din Bali pe această bază (asta după ce ți-ai lăsat mai toate lucrurile acasă, iar bagajul de vacanță e împrăștiat prin ultimele destinații pe care le-ai parcurs și de unde ai făcut planuri spontane de a petrece timp cu alți oameni, dar fără a putea să iei și lucrurile cu tine). Tot Carlin spunea că o casă e doar o grămadă de chestii cu un acoperiș deasupra și, dacă nu am avea atâtea chestii, nu ne-ar mai trebui nici casă. Dar acasă ne trebuie oricând. Acasă e indispensabilă. Și e bine să facem trafic cu acasă-uri. “Simte-te ca acasă!” sau “Make yourself at home!” sau “Mi casa, su casa”.

Mă simt ca acasă acolo unde îmi sunt oamenii dragi. Iau și împrumut acasă mereu. Când eram mai mică făceam asta cu prietenele mele, deși nu pot să spun că am fost încurajate nu știu cât de familii să stăm una pe la alta prea mult. „Hai să mănânci acasă, doar nu mănânci acolo!” Ba da, am să mănânc, fiindcă și aici e acasă. Multe mame adoră să întindă masa pentru cineva, dar se agită și chiar se supără la gândul că ai putea mânca în altă parte și ai putea „face deranj”. Traficul de „acasă” nu e foarte încurajat la poporul nostru care se autocaracterizează drept ospitalier, dar e minunat să faci trafic de acasă! Există site-urile acelea speciale pentru oameni care vor să colinde lumea și au nevoie de „acăși” pe parcurs, site-uri de couch surfing, rețele de comunicare online între cei care au un loc de dormit în plus și cei care au nevoie să doarmă pe ici, pe colo, prin lume. Toată ideea e că uneori dai acasă, alteori împrumuți acasă, fiindcă odată ce acasă e o stare de spirit, acasă se face mare de tot și ai loc să primești și să dai, fără a simți sufocare, deranj, disconfort. Îmi place la mine acasă și îmi place să știu că mai am acasă pe ici, pe colo, în destule locuri cât să mă simt foarte acasă. Chiar dacă uneori mă spăl cu degetul pe dinți, chiar dacă fac alergie la pisică, chiar dacă îmi dai să beau cola – de care nu-mi cumpăr singură niciodată, chiar dacă nu ascultăm piesa de care sunt eu obsedată atunci, chiar dacă apa caldă la baie vine mai greu decât la mine, chiar dacă  dormim pe jos cu schimbul, chiar dacă nu știi ce să îmi dai să mănânc, chiar dacă nu ai internet și la televizor sunt doar reclame la răzătoare. Astea țin de casă, acasă e dincolo de așa ceva.

Lumea întreagă devine încet-încet acasă, dar e bine să ai măcar sprayul nazal la tine, adică ceea ce ține de confort personal, ceea ce te face să te integrezi fără spaime în alt spațiu decât al tău și să te bucuri că ești acolo unde trebuie să fii, făcând ce vrei să faci, fără a simți un dor arzător de floarea din ghiveci, de perna ta, de șosetele flaușate, de cartea începută și uitată pe pat sau de măsuța de cafea. Simt că e esențial să scoatem energia pozitivă pe care o investim în obiecte și să o îndreptăm înspre oameni. Patru pereți cu toate dotările de confort nu sunt acasă, dar acasă poate să fie oriunde te simți bine să stai o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Acasă poate să fie în cort. Îmi place când acasă e în cort!

***

(Tana:) Acum vreun an mi-a picat din cer o casă. Căzătura i-a cam zgâlțâit puțin mortarul, s-a mai surpat o cărămidă – nimic de nerezolvat cu o bidinea și un pic de glet. Baiul a fost că după căzătură, păstra înăuntru o senzație, gen vibrație, ce-mi tot șifona hainele și starea. Stăteam astfel, mai mult în altă casă, care era mult mai acasă decât noua mea casă. Era fosta casă a noastră, acum în acte doar a Ralucăi.

Ducând în casa asta nouă oscilometre si pendule, ceasuri ce se opreau mecanic, am tras concluzii fizice : era nevoie de suflete noi pentru a schimba sentimentele vechi și austere ce locuiau acolo ilicit, din obișnuință.

Așa au ajuns să mi se perindeze pe sub tavan tot felul de oameni, în tot felul de culori, cu forme unele normale, altele puțin bizare. Casa mea a fost, pe rând, acasa de la Cluj a prietenilor mei itineranți, acasa unora ce rămâneau subit fără vreo casă, acasa celor ce aveau chef de un film sau o pisică în brațe. Am stat, la un moment dat, trei înghesuiți pe-o canapea, cu trei calculatoare și trei sute de saci de rufe, cărți și elefanți. Și da, ne mai ciocneam în coate, dar sufletele ni se relaxau prin toate cotloanele, căci nici un spațiu nu e prea mic ori prea plin pentru a fi fericit.

În scurt timp, m-am adaptat și eu în noul habitat, care a devenit cald și primitor și nu mai tremura de singurătate. Asta pentru că acasă e casa sufletului tău, care e casa tuturor oamenilor ce contează pentru tine.

Comments on: "(A)casă" (4)

  1. Mersi de pozele de (a)casa, sunt foarte simpatice. Si mersi de reminder cum ca sunt acasa oriunde sunt eu si oriunde e Moldo meu sau oamenii mei dragi, desi acasa mea mai acasa si viitoarea casa va ramane pentru totdeauna Clujul. Un oras da, poate fii acasa.
    Acum ca ziceati voi de ospitalitate, e adevarat, cand eram mici mancam sau dormeam la prietena cea mai buna rar, dar daca ne nimeream la masa eram rugati de nspe ori sa ne asezam. Aici, insa daca cineva te invita la masa e ori ca sa iti multumeasca pentru un serviciu, ori pentru cine stie ce aniversare. Aici daca nimeresti la masa cuiva, nimeni nu te invita cu buna inima sa te asezi. De asta se zice ca romanii ar fi ospitalieri, pentru ca occidentalii nu sunt deloc.

    • Ce tare că viitoarea ta casă va fi Clujul.😛 Un oraș, da, poate să fie acasă, mai ales că orașul ăsta e foarte mult o stare de spirit. La poza cu Tana pe geamantan am folosit veiozele albastre de la tine, să facem studio foto. Mulțumim, așadar, de contribuție, vom mai folosi veiozele, sunt super utile, ne simțim cu ele ca și cum ar fi de-ale caselor noastre.

      Pentru mine cel puțin n-ar fi o tragedie că în Italia nu m-ar chema oamenii la masă pentru că nu sunt în stare să mănânc cât ei și s-ar simți jigniți (sau s-ar preface jigniți) că le refuz festinul culinar. Cred că ospitalitatea e frumoasă oriunde și cu oricine, dar numai dacă e sinceră. (Ralu)

  2. vmelynda said:

    Eu cred ca am “(a)casulete” , un pic de “acasa” care e in mine si pe care o radiez in locurile -unde pentru periode mai scurte sau mai lungi- incerc sa ma “simt ca acasa” ca sa imi fie bine. Insa “nici unde nu e ca acasa”, adica “acasa-acasa”, sau “acasa la Cluj”. In aceste doua locuri nu e nevoie sa “radiez”,in aceste locuri imi reincarc bateriile. :*

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: