(Tana:) Acum mult prea puțin timp, i-am spus pentru prima dată unui om că îmi place. Voiam să-i zic că-mi place pentru că e expresiv și expansiv, că pare interesat de viață și înțelesuri. „Pare” e un cuvânt important, dar ăsta-i adevărul, cu toții părem înainte să fim pentru alți oameni. Ideea e că îmi doream să îl cunosc mai bine. Cum e povestea aia cu socoteala-n târg, eu, cu o ușoară alterare chimică a substanței cenușii, pe motiv de party și concert etc, am reușit să-i zic: „mambo-jambo-crazy-talk-not-understood…I like you”. No, iștenem, fu greu. Fu greu atunci, că am fost respinsă cu un „I like you, too”, fu greu după vreo 5 minute *palm face*, fu greu a doua zi, când m-am tezit oribil, cu-un gust oribil și-un sentiment aritmic. Și oribil.

Adevărul e că sunt puțini oameni care mă atrag, din nu știu ce motiv. Nu-mi plac feții-frumoși, dar am o treabă cu structuri scheletice. Nu mă văd împărțind beri și pături cu cineva care nu are o pasiune pentru Britannica. Fie, Wiki, că-i mai facil și nu adună praf. Nu-s eu cine știe ce enciclopedie, dar îmi place să am în jur oameni cu care pot să umplu măcar literele ”A” și ”B”. Sunt unii oameni pe care îi observ și îmi par că intră în grafic. Atunci mă entuziasmez, ca un copil ce vrea vată pe băț în parc. Dar nu tot ceea ce pare, automat și este. Poate ascultă doar muzică din anii ’70, e degradant de obsedat de lucruri biodegradabile, se minte compulsiv și părerea mamei e singura care contează. N-am cum să știu, dacă nu ajung să îl cunosc, pe bune. Asta e partea defectă la mine, mi-e greu să intru în vorbă, cu precădere în baruri. Cred sincer că-i o artă, la fel ca oratoria. Sau dansul sus pe poante. Mi-e tare, tare greu și nu am antrenament. Așa ajung eu, draga, să dau din colț în colț, să mă visez căzând în plină piruetă. Îmi bag papucii în rucsac și-l dau cât colo de balet.

Greșit. Poate ar fi fost mai bine să mă apuc de dansuri de când eram mai mică, să nu fi stat în gips în ultimii doi ani, dar încă pot să învaț. Măcar ca amator. Așa că, nu demult, m-am cocoțat pe poante, mi-am luat avânt, făcut-am doi-trei pași și m-am lovit de masă. Și chiar nu mai contează câteva vânătăi, că încet, încet învăț.

Ca supratext, chiar de mă atrage vreunul, nu mai pășesc eu prima în dat de declarații. Avem un mic sistem, reguli de societate, și e ceva ce-mi place. Îmi place jocul vechi, când eu sunt tot femeia și el e chiar bărbatul. Am zis că vreau balet, nu dans grotesc la bară. Baletu-i grațios. Nu ceva mambo-jambo.

* Imaginea e stop cadru din superbul scurtmetraj “Destino”, început de Salvador Dali în 1945 şi finalizat de o echipă de 25 de animatori Disney în 2003.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: