Sfera muzicii

(Raluca:) De-un Crăciun am fost și eu trecută pe lista copiilor de angajat și am primit de la sindicatul minei plasă cu cadouri. Portocale, ciocolată și un walk-man portocaliu cu căști gri. Dar pentru că eram la sat nu aveam de unde să cumpăr casete așa că am scotocit prin ce era dosit acasă într-o pungă prăfuită și am scos tot felul de muzici vechi și de duzină. Am ascultat destul de mult Corina Chiriac și, când s-a apropiat serbarea școlară și trebuia să aleg ceva de cântat, am spus că vreau “Strada Speranței”.

.

„Vine sau nu vine, dați-mi un răspuns

Nu cred chiar de mine să se fi ascuns.

Unde umblă? Unde este?

De mi-ar da măcar o veste

Să știu că există și mi-ar fi de ajuns.

Să-i amintiți, vă rog frumos adresa mea

Când vă-ntâlniți cu fericirea

Casa cu flori, strada Speranței, la parter

O mai aștept și mai sper ..”

Am cântat îmbrăcată în hainele de cor: fustă neagră, cămașă albă cu volane și guleraș. O ținută cât se poate de nefericită. Cântatul meu a fost un dezastru! Am reușit să îmi reprim din memorie felul în care mi-a sunat vocea la microfon, în Căminul Cultural, însă, cu toate că mă străduiam să mă uit numai la munții pictați pe peretele din spate, mi-aduc aminte privirile miloase și vag îngrozite ale celor din sală. Eh, nu contează, eu îmi căutam fericirea și cine o caută știe că asta presupune un lung șir de momente caraghioase, ba chiar penibile. Nu poți găsi fără să cauți. Și între timp am găsit-o, știu că există, e în ultimul loc în care am căutat: în mine.

Când eram mică de tot țopăiam pe o cergă roșie, mâțoasă, de pe patul din sufragerie, ascultând Beatles și Pheonix la pick-up. Din fericire, am revenit la oraș când am început liceul și am întâlnit oameni care m-au învăluit în muzică. Mi-era așa de bine să aud când vreau ce vreau, să nu trebuiască să aștept după radio. Primul CD cu muzică pe care l-am primit a fost de la Mihai, acum vreo 11 ani. Are carcasă movulie, îl am, scrie pe el Raluque și are Rage Against The Machine, Primal Fear, Apocaliptica, Coma, Vița de Vie, Paraziții, D12 și Korn. Au urmat multe alte CD-uri și gustul meu pentru muzică a crescut și s-a tot difersificat, strâns legat de oamenii dragi dintotdeauna sau dintr-o perioadă. Acum, când ascult Subcarpați, simt că mersul la cele peste 50 de nunți la țară și cele câteva baluri și nedei se recompun în mintea mea fiindcă pot să adaug beaturi și mixuri peste toate horele și învârtitele și totul devine foarte distractiv. Într-o realitate paralelă.

** **

(Tana:) Ascult multă muzică, în toate stările ei de agregare. Am crescut cu muzică, m-am maturizat cu ea. Oricât de dragi mi-ar fi alte forme de artă, niciuna nu m-a marcat mai mult ca muzica. Visez muzică, vorbesc muzică, iubesc pe muzică. Uneori muzica se leaga iremediabil de un moment, de o persoană, și îți dă ocazia ca de fiecare dată să regăsești ceea ce poate era uitat, pierdut, sau trecut în indiferență. Cu toții avem o muzică, un ritm. Muzica vocii, a mișcărilor, a tăcerii. “The whales don’t sing because they have someting to say, they sing because they have a song”. Totul din noi, totul din jur vibrează pe o anumită muzică. Și, uneori, ai ocazia să o auzi. Și muzica te face să ințelegi mai mult.

Muzica funcționează la mine, de multe ori, ca un sistem de confirmare a vreunei stări emoționale. Mai mereu găsesc piesa perfectă, pentru gândul, cel mai probabil, mult mai puțin perfect. Nu e un mecanism prin care să îmi lamentez mult mai acut dilemele mele emoționale, ci e mai degrabă modul meu de a mă conecta la „sfera mamă”. E reconfortant, cam ca o cataplasmă peste vreo tumefacție, să știu că undeva, cândva, cineva a trăit aproape același ritm, pe aproape aceeași notă.

Mă fascinează cât de mult din identitatea noastră se pliază pe sunetele ce răsună des și voluntar în căști sau difuzoare. Muzica te îmbracă, determină mișcările care, în timp, devin chiar ticuri. Am prieteni cu care dacă împart o masă la o bere, împart și o mișcare cefalică de du-te vino(dăm din cap pe ritm). Mă îmbrac, de multe ori, sincron cu cine știe ce concert, nu ca să mă integrez, ci pentru că o anumită trupă mă duce într-o anumită stare vestimentară.

Am o relație foarte activă cu sunetele pe care le ascult. Îmi petrec ore bune, uneori chiar zile, să sap prin ungherele Internetului pentru ritmuri noi. Uneori, rămân blocată pe câte o piesă, sau o trupă până ce mă trezesc, dimineață de dimineață, cu același acord. Mă gândesc cum ar fi viața mea ca sinestezică, să văd muzica tot timpul în forme și culori. Probabil aș fi mereu ca după o doză mult prea mare de halucinogene.

Ciudat mi se pare când mai uit numele unei piese, sau trupa – nu îmi aduc aminte nici un vers, dar îmi rămâne un ritm. Și simt că piesa aia e perfectă pentru mine, și-mi bat capul, dar nici un Google nu îți dă indicii la vreun „tra la la” răsunător în minte. M-aș prăbuși în mine dacă aș prinde vreodată un Alzheimer muzical. Muzica pe care o ascult e mai „eu” decât mâncarea ce îmi place, sau vorbele pe care le mai spun. Defapt, dacă ar fi să-mi pierd un simț, și jur că mi-s dragi toate, n-aș vrea să fie auzul. Ar fi ciudat să rămân cu același playlist pentru totdeauna, chiar dacă e unul destul de lung.

** **

(Raluca:) Efectele pe care le are muzica asupra minții omului sunt studiate și certificate. Durerea poate fi accentuată sau diminuată de muzică. Ba mai mult, viața însăși poate să-și schimbe toate culorile în funcție de coloana sonoră pe care i-o dăm sau pe care o acceptăm și e foarte important ce ton impui. Dacă rostești „la”-ul corect și cristalin ca un diapazon sau dacă falsezi. Oamenii care își lasă nunțile sau sărbătoririle personale pe mâna cuiva care nu le știe pe de rost gusturile muzicale riscă foarte mult. E atât de trist ca de atâția ani să se audă la nunți “Meniaito” și “Omu’ bun și pomu’ copt”, ca o asigurare falsă, ca o ofertă de siguranță și confort artificiale pentru cei care s-au oprit în timp și ale căror urechi s-au pietrificat și nu mai ascultă ceva nou decât pe mașină, dacă e dat la radio, sau dacă melodia a câștigat la ceva concurs mediatizat excesiv, cum e Eurovision. Muzica nu se oprește dacă nu o mai asculți. Oameni din toată lumea respiră și expiră în fiecare zi sunete noi și dacă e să trăiești în prezent, trebuie să faci tot ce îți stă în putință să asculți sunetele lumii noastre. Oamenii comunică la un alt nivel prin muzică, e ca o cale directă între esențele noastre, o poartă pe care, după ce o deschizi, intră și ies fluxuri de energie de la cei despre a căror existență nu ai putea avea habar în liniște.

Timpul e scurt și muzica de iubit e cât pentru multe vieți, de-asta viața pare mai lungă când reușești să faci loc pentru multă muzică. Cândva, când voi pluti în vidul cel negru, unde nimic nu se aude, îmi voi asculta muzica pe care am stocat-o în suflet. Toată muzica la auzul căreia mi s-a desprins sufletul și a plutit alături de mine, exaltat, înălțat, eliberat, mângâiat, răsfățat, entuziasmat, fericit.

Ceea ce încă mă sperie este liniștea (ca) de mormânt. Dar sufletele nu stau în mormânt.

* Acesta fiind postarea “mare” a săptămânii, e axată pe fashion (second-hand), cu toate că am scris despre muzică. Muzici vom pune în multe postări de acum încolo, acum e important să ne arate Tana că muzica e o stare care trebuie să transpară și prin haine, ca o piele peste piele.🙂 Așa că, de data asta, în loc de un lung șir de recomandări, punem doar Puscifer, formație de care suntem amândouă îndrogăstite până peste urechi. Enjoy!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: