(Tana:) Am doi colegi de facultate care mă întreabă recurent de ce nu vreau să plec din țară. Adică, aș câștiga de zece ori mai bine, condițiile din spitale ar fi infinit mai bune, nu ar trebui să îmi pun pacienții să își cumpere inclusiv fașe sterile, pentru că fondurile spitalelor s-au terminat. Nu aș fi în situația în care să știu că există tratament nou pentru cutare boală, dar să înghit în sec și să sper că poate o campanie pe vreun blog sau rețea socială o să salveze un pacient cu limfom. Sănătatea în România e la pământ, nici o noutate în asta. Dar eu vreau să fiu medic aici, în țară.
Nu sufăr de ceva patriotism naiv. Ideea de patriotism mi se pare absurdă, în contextul în care nu avem nici un fel de idealuri și obiective concrete la care să aspirăm. Suferim de plângere de milă colectivă, dar puțini iau atitudine într-o discuție publică și mulți șușotesc prin băi de companii. Atitudinea „să-mi fie bine acu, că mâine om vedea” e omniprezentă, nu avem principiul sacrificiului de azi pentru un viitor mai bun. Ne dorim schimbare, fără să știm exact în ce constă schimbarea aia și ce plan trebuie aplicat ca să se și întâmple. Pur și simplu să fie „altceva”, chiar dacă un „altceva” fără perspective clare, e în final „la fel”.
Sunt conștientă de neajunsurile traiului în România, de scara de valori diformă și descendentă. Dar dacă toți cei conștienți, capabili și interesați de schimbare aleg să facă acea schimbare doar în propriul beneficiu, adică să își ia catrafusele și să plece afară, atunci probabil nu suntem nici așa capabili, nici așa interesați de acel altceva. Eu vreau să rămân în România. Pentru că am ales o meserie în care e vorba despre oameni. Trebuie să ajut oameni. Și ajutorul ăsta nu trebuie să se rezume la medicamente și intervenții chirurgicale. Medicii sunt și au fost dintotdeauna piloni în societate și busole morale într-o lume aparent fără direcție. Dacă aleg să plec fără măcar să încerc să schimb ceva aici, mă consider lașă. Și ce respect pot eu să pretind să mi se ofere, când sunt lipsită de curaj? Mi-aș înghiți foie gras-ul cu noduri și m-aș bronza pe-o parte în Reunion, dacă aș pleca cu sentimentul că nu am făcut tot ce se putea acasă. Sunt încă tânâră, foarte, și am în gând să rămân tânără cât mai mult timp. Iar când ești tânăr, poți să mănânci cartofi, să mergi cu autobusul și să-ți faci concedii în cort. Nu îmi contorizez fericirea în numere din cont, ci în amintri și reușite, iar pentru asta nu îmi trebuie o căruță de bani. Mi-e dat să am alături oameni la fel de entuziaști și văd sclipirea în ochii unora ce trec pe lângă mine pe stradă.
Pentru inteligența multora, pentru spiritul jovial, pentru cei inventivi, pentru țăranii care și-au dat seama că pot să producă roșii bio, pentru firmele mici care au un concept și nu-și trădează cauza, pentru cei care aleg să iasă în stradă pentru un ideal, pentru bunicul meu care încă e contabil, la aproape 80 de ani, pentru prietenii mei, care vor ajunge medici, arhitecți, constructori, actori, PR sau jurnaliști și nu vor uita de ce au pornit pe drumul lor, pentru locuri frumoase și oameni cu adevărat buni, aleg să fiu medic în România, cu un salar de 800 RON. Merit mai mult? Cu siguranță. Dar țara asta mă merită pe mine, să stau pe baricade și să nu încetez să cred în ea.
La mulți ani, cu conștiința împăcată!
hoardingspheres 
Comments on: "De ziua noastră" (5)
Reblogged this on Vasile Roata.
Și în Satu mare e 1 decembrie, chiar dacă stăm să cădem de pe hartă… Eu mulțumesc pentru că am cu cine să iau masa azi, pentru că am pe cine să sun când ochiul îmi protesteză, cu cine discut despre articole, articolașe, documentare și natură umană, pentru că sunt oameni care înțeleg că omul are o putere mult mai mare decât ne imaginăm și că puterea asta ne poate alimenta acțiunile, cugetul, arta, interacțiunea și ne poate face să luăm atitudine. Și mulțumesc pentru faptul că toate astea se întâmplă în România
Sunt in Statele Unite de aproape 20 de ani – am plecat la varsta de 16 ani. Unii cred ca viata in SUA este un rai, si umbla caini cu colaci in coada. Poate pentru unii chiar este, insa pentru prea putini. Pentru oamenii de rand, fie intelectuali, fie muncitori, viata si realizarile care sunt posibile aici, sunt la un pret. Nu cred ca isi da lumea seama cat se munceste in tara asta, si ca majoritatea oamenilor au 2 saptamani de concediu in care sunt incluse si zile de boala. Concediu de maternitate? Daca esti norocos, 6-8 saptamani. Si…oamenii se schimba – vorbesc de romanii care emigreaza. Nu mai exista camaraderia de care se bucura prietenii in tara, nu mai exista sa te strige prietenul de sub balcon sa vi la un suc. Esti atat de invalmasit si de cuprins de viata de zi cu zi, incat toate aspectele vietii sociale de care ne bucuram in Romania, dispar aici. Viata devine monotona, si oarecum robotizata. Ca sa nu mai vorbim de schimburile in atitudinile oamenilor, fitele, aerele. Sotia mea este aici doar de 4 ani. Amandoi suntem oameni cu scoala, dar suntem nemultumiti de viata de aici, si tot cu gandul la Romania suntem – ca sa te citez, nu ca am fi noi ceva patrioti inraiti, ci doar ca ne este doar de modul de viata din Romania, chiar daca el vine cu niste sacrificii. Dar sacrificii sunt peste tot. Pentru noi, munca nu este ceea ce ne defineste, ci doar un mediu prin care ne putem trai vietile.
Da, majoritatea oamenilor pe care îi cunosc și au ales să plece simt cel mai tare lipsa prieteniei adevărate. Din ce am observat și eu afară, e captivantă bunăvoința oamenilor pe stradă, care îți dau indicații și te salută, dar bunăvoința asta se oprește mai mereu la preșul din fața ușii fiecăruia. Noi suntem dispuși să lăsăm oamenii în casă și în suflet, cum nu am mai înâlnit niciunde altundeva. Nu judec oamenii care au ales să plece, pentru că își doreau mai mult, sau pentru orice alt motiv, dar cred ca e nefericit să dezertezi înainte să încerci măcar să lupți, pentru că nicăieri lumea nu o să te primească cu brațele mai deschise decât la tine acasă.
SUPER , rezistanta din cetate alaturi de tine Tana ! Dex