(Tana:) Ca oameni, avem puține certitudini legate de viață. Nu am găsit încă răspunsuri la întrebările existențiale, nu știm cum, cât, de ce trăim. Știm că ne naștem, creștem, facem alegeri care ne duc din punctul A în punctul B, vrem sau nu să ne reproducem, ne punem problema lăsării a ceva, orice, în urmă. Apoi murim. Cu toate ne-am obișnuit, pe toate le luăm ca atare, până vine vorba de moarte. Cu moartea e mai greu. Fie că e un accident, fie că e vârsta fiziologică, fie că e o boală ajunsă  în stadiu final, mereu pare că ne ia pe nepregătite. Pe cei în cauză, adică morții, mai puțin. Ori e brusc, ori e după ce au parcurs pașii lungi si grei ai acceptării. Drama e a celor ce rămân în urmă. și e cumplit de dureros să pierzi un om drag, dar, de multe ori, e vorba de un egoism acerb, fie el involuntar. „îmi este atât de dor”, „ am rămas singur”, „nu va fi când voi face X sau Y”. E trist, dar e natural să nu ne sincronizăm durata vieții, fericirea și deznădejdea cu toți oamenii pe care îi iubim.

Am douăzeci și trei de ani și până acum am pierdut trei tați. Primul a fost nenea Doru, soțul prietenei cele mai bune a mamei. M-a trezit în fiecare dimineață în școala primară, că mama lucra de dimineața de la 6. Mă ducea apoi cu mașina până la școală, chiar daca ocolea traseul. Îmi zicea moșmondica, pentru talentul meu de a mă mișca cu viteza melcului cotemplativ în fiecare dimineață somnoroasă. Făceam matematică împreună, chiar și aia de mai târziu, de olimpiadă. Luam masa toți, la unu jumătate fix, duminică de duminică, că așa se cuvine într-o familie închegată. Apoi, cancer pulmonar. A fost rapid, până s-a făcut o umbră a celui care era, și nu mai voia să mă vadă, să nu mi-l aduc aminte așa. Nu mai țin minte cum am reacționat, știu că am plâns și că am fost mult timp extrem de obosită.

Apoi, în urmă cu doi ani, a murit tata. Tatăl meu natural, care m-a cunoscut, trunchiat, după ce am venit în Cluj la facultate. Aveam aceeași ochi, aceeași gură, aceleași mâini. Aceleași gesturi, mici ticuri faciale, idei absurd de asemănătoare. Eram amândoi mândri, introvertiți și glaciali. Ne-au costat mult toate astea, în viață, dar mai ales în moarte. Am aflat că a murit de la televizor, în capătul celalalt al lumii, într-o clinică privată. L-am visat cu o noapte înainte, mi-am dat seama că îl iubesc, că-i parte indestructibilă din mine. Am ieșit atunci cu cele mai bune prietene să bem, și-a început o ploaie sinceră de rămas bun și eliberare. Am râs de absurditate, de ciudă și de nedreptate. Speram că o să se întoarcă din străinătate, nici nu puteam concepe că o dată dus, va fi plecat pentru totdeauna. El a murit, eu am rămas cu vina că aș fi putut să îl cunosc mai mult și el să mă cunoască. Auzeam poveștile de la pomană, și-am realizat că a fost un om excepțional, chiar dacă a fost mai puțin tată. A mai trecut un an până să pot să-l iert, că m-a lăsat în urmă o dată, când eram mică, și încă o dată, când a plecat pe bune.

Apoi a urmat nenea Ghiță, soțul mamei și adevăratul meu tată. Cu el am fost alături, și ultima dată i-am făcut gris cu caramel. Știam că-i place. El m-a crescut, ne-am făcut vacanțe, compuneam meniuri preferate, încărcam mașini de pachete să le aducem la Cluj, să nu care cumva să mor de foame. Era lucid și calm, cu o rațiune impecabilă și un umor debordant. Ne făcea să râdem până cădeam sub masă, dar era și o veritabilă balanță între temperamentul meu și al mamei. A murit într-o joi, de cancer la stomac, dar cum vineri aveam examen, nu am aflat decât după. Mi-a spus Raluca la o bere, pentru că mama știa că e mai bine să aflu de la cineva de lângă, nu din aer, prin telefon, ca să rămân ca data trecută, în aer. Ne așteptam să se întâmple, ne-am chiar dorit ca suferința lui să dureze cât mai puțin. Dar apoi a rămas în urmă suferința noastră. După ce am aflat, m-am convins că trebuie să învăț pentru examenul următor, că lui nenea Ghiță îi plăcea să mă știe conștiincioasă. Am luat-o pe Raluca să stea cu mine peste noaptea albă, și am învățat, până am cedat și m-am oprit. Era mai important să fiu acasă, alături de ai mei, puteam fi conștiincioasă altă dată.

La înmormântare a fost ca la toate înmormântările de la noi: agitație, cei obsedați de control mutau oamenii din stânga în dreapta, un preot care îi citea numele de pe cruce, că nu-l știa, vorbind lucruri de duzină care nu aveau nici o legătură cu omul din față. Am stat la masă cu preoții și cantorii, o, ce idee proastă. Și eu și Raluca ne înghițeam piureul cu noduri, la auzul inepțiilor. Nu se vorbea nimic despre tata, ci despre cum sărbătorile sunt cea mai groaznică perioadă și alte dovezi de cât de puțină legătură mai are preoția cu spritul, ci mai mult cu o slujbă ca oricare alta, cu norme, dead-lineuri și frustrări. Ne-am revenit, totuși, când a intrat o tanti stresată: „Rugăm propietarul mașinii cu numărul 07 EMF să vină să o mute”. Era mașina lui nenea Ghiță. Am râs amândouă, el s-ar fi distrat copios. O ultimă șotie, a omului care monta rulmenți în scaunele colegilor, ca să se depărteze încetișor de la birou.

Mi-e foarte dor de ei, de toți. Dar au suferit de boli incurabile, de boli dureroase, ce ar fi putut să-i ducă mult mai departe în agonie, fiind încă în viață. Pentru ei, moartea a fost unica și cea mai bună rezoluție. Pentru mine, care am rămas, rămâne datoria de a deveni cea mai bună variantă a mea, ceea ce ei și-ar fi dorit să fiu. Ar fi fost nedrept să mă agăț de ei. Să îi țin în vieți artificiale, când ei au trăit vieți adevărate, mai scurte, poate, dar nu mai puțin importante.

Cei apropiați nu mi-au spus vreun „Condoleanțe!” că jur că nu știu ce însemnătate are. Au fost alături, ca să râdem și să povestim și să ne amintim. În mare, să continuăm, cu toții,să trăim.

***

(Raluca:) “Nu e și colăcel în pachet?”. “Nu, de data asta nu e. Se pare că n-a mai fost nicio înmormântare și nicio pomană acasă la mine…” Când eram în facultate, eu și prietenul meu de atunci (aș putea scrie iubit, că prieten mi-e și acum :P) ne obișnuiserăm să mâncăm colac, cu lapte sau cu ceai, de câte ori primeam mâncare de la ai mei. Era o perioadă când aveau cu cine să ne trimită pachet la 2, 3 săptămâni și tot atât de des primeam și colaci. La început, lui i s-a părut morbid și ciudat, dar colacii erau buni așa că au intrat în curând în “normalitate” și nu-i mai asociam cu moartea. Ca urmare, când nu erau colaci, le duceam dorul.

M-am gândit că ideea de a pune la masă oamenii imediat după înmormântare sau de a le da colaci de mâncat e pur și simplu metoda cea mai simplă, directă, dar și subversivă de a spune: “Viața merge mai departe!”. E mai bine așa decât să-i spui unei fete care și-a pierdut iubitul cu care era de 8 ani într-un accident de mașină: “Lasă, că tu ești tânără, îți dă Dumnezeu altul!” (Da, dar de ce i l-a luat pe ăsta, dacă tot e așa bun și darnic acest Dumnezeu pe care se bazează prea mulți?). Celor apropiați, care au pierdut pe cineva, nu le arde de mâncare atunci când vin de la groapă, dar, mai din convenție socială, mai luați de val, mănâncă. Iar asta, subconștient, le dă de înțeles că lucrurile vor continua. Eram împotriva pomenilor până să-mi dau seama de chestia asta și să le înțeleg rostul. Mă mai deranjează însă, încă, anvergura unor pomeni, fiindcă nu consider că, dacă ți-a murit cineva, trebuie să te și falimentezi și să-ți faci datorii ca să saturi pe toată lumea cu friptane și cozonaci.

Am pierdut-o pe bunica atunci când aveam nici 10 ani. Era cea mai importantă persoană din viața mea, singura cu care aveam o relație emoțională constantă. Mi-aduc aminte că, înainte de înmormântare, am căutat în dulap și am găsit o fundă neagră cu care mi-am prins părul, iar pentru tata (fiul bunicii) am luat o clemă de-a mea de păr, o fundă roșie, mare, de mătase, și i-am prins-o în buzunarul de la sacoul negru. El a spus ceva despre cum roșul nu e de înmormântare, dar eu am insistat că-mi place cum arată contrastul. La un nivel subliminal, metaforic, mi-am dat seama recent că fundele au fost felul meu de a spune: tu poți merge mai departe, eu voi rămâne blocată în asta. Ceea ce am și făcut pentru foarte mulți ani. N-am lăsat-o pe buni să dispară și, probabil, nici să se odihnească; am tot ținut-o lângă mine, reproșându-i că m-a lăsat singură și învinovățindu-mă pentru moartea ei. M-am convins că boala ei, cancer, a fost pe bază nervoasă, iar nervi i-am făcut eu destui, că doar eram un copil destul de dificil, încăpățânat și greu de strunit.

Buni n-a fost prima persoană pe care am văzut-o moartă. Înainte a fost bunicul, soțul ei, când aveam doi ani și șapte luni. Tăienică era prietenul meu cel mai bun, îmi dădea soldăței de pâine prăjită, unsă cu usturoi și înmuiată în gălbenuș de ou, îmi arăta păsările în plopul de lângă geam sau în cărți, atunci când ploua, mă ducea cu mașina s-o vizitez pe buni și pe tanti Crețuca la birou și îmi instala hinta în tocul ușii de la bucătărie. Eu îl chemam la masă în fiecare zi și, de la nivelul meu, îi vedeam întâi picioarele încrucișate, cum stătea întins pe canapea și citea. Am știut că era mort atunci când l-am văzut pe patul de spital cu picioarele întinse alăturea.

Mai devreme sau mai târziu aflăm cu toții că vom muri și, deși e o întâmplare naturală, inevitabilă, devine tabu, o mare spaimă, un prag în fața căruia ne blocăm, fiindcă mintea nu-l poate percepe. Dar nu teama de moarte e cea mai rea, ci teama de singurătate și durerea de a nu mai avea cui să-i spui ce simți sau ce faci, pe cine să strângi în brațe sau să pupi. Frica de moarte e o formă de egoism, nu-i așa? Și cred că e cu atât mai mare egoismul cu cât ești o persoană mai obsedată de a deține controlul. Când a murit bunica eram în clasa a III-a și îmi plăcea prima dată un băiat. Ea era bolnavă, tot mai bolnavă, și n-am găsit momentul să-i spun. Am rămas cu regretul că nu i-am spus bunicii și n-am lăsat-o să mă cunoască destul. Ca și cum aș fi ținut un secret. Dar era doar o formă de egoism. Am vrut să știe pentru mine, nu pentru ea. Să-mi dea mie sfaturi, să mă asculte pe mine, să râdă cu mine, să îmi explice mie ce și de ce simt. Ea nu avea nevoie neapărat să știe, eu aveam nevoie neapărat să afle.

Cu vreo câteva săptămâni în urmă am visat moartea noastră, a tuturor și a fost minunată. Undeva în lume, cineva aruncase o bombă nucleară, care pătrunsese, prin explozie, până spre miezul magnetic al Pământului și îi stricase câmpul gravitațional și îl scosese și de pe orbită. Urma să ne îndepărtăm de Soare și să ne ciocnim cu Luna. Toți oamenii, de la cei importanți pentru mine la oameni pur și simplu, erau acolo. Eu, control freak, spuneam că trebuie să ascultăm la știri și să vedem care e celălalt capăt de Pământ unde ar trebui aruncată o altă bombă atomică pentru a încerca să intrăm la loc pe orbită. Dar, ăsta era doar planul B. Planul A era să ne strângem, să ne spunem ce mai vrem să ne spunem și să ne desprindem împreună. Pământul urma să-și piardă magnetismul, iar noi urma să ne ridicăm cu toții ca niște baloane cu heliu și să plutim în aer, în atmosferă, iar apoi în vid. O moarte prin eliberare totală. M-am trezit fericită.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: