(Raluca:) Undeva, în spațiul vast și plin dintre “tăcerea e ca mierea” și “spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul”, ne trăim viețile. Amândouă  sunt reguli, una nescrisă și a doua legiferată, aplicabile atât în viața particulară, cât și în cea publică. Mi se pare că mai au ceva în comun cele două: se aplică mai degrabă atunci când ai făcut ceva rău, dubios sau cel puțin complicat de explicat și de înțeles. Tăcerea nu e ca mierea, avem o recentă Primăvară Arabă, pornită din lucruri apăsătoare mărturisite în spațiul public, virtual, pe Twitter și Facebook, care ne demonstrează că trebuie să ne amintim mereu să avem o voce, chiar un urlet, să ne spunem părerile, să nu ne lăsăm conduși de teroare și nefericire.

Nici tot adevărul nu poate fi vreodată spus. Adevărul acela nu există. E mereu filtrat prin memoria cuiva, adică distorsionat, plămădit în ceva mai mult sau mai puțin idilic sau mai sumbru decât realitatea. Adevărul acela nu există pentru că e transformat în cuvinte, iar cuvintele sunt imperfecte, au mai multe sensuri și, puse împreună, transmit diverse conotații, deci poleiesc adevărul cu un nou strat de interpretare. Practic, sistemul juridic bazat pe “spune adevărul, tot adevărul și numai adevărul” e unul naiv, doar că, dacă justiția ar pretinde mai puțin, ar primi și mai puțin decât “adevărurile” filtrate, diluate,  înjumătățite sau exagerate pe care le primește.

În relațiile noastre inter-personale e subînțeles și că spunem adevărul și că ținem lucruri numai pentru noi.  Să presupui numai prima variantă întotdeauna înseamnă naivitate, care poate avea consecințe chiar tragice, de la pierderea casei  la ajungerea în rețele de prostituție. Să o presupui mereu pe a doua e paranoia. Zice și Dr. House că „everybody lies”, dar nu “everybody lies all the time”!

Cu ceva ani în urmă am primit cadou o bluză – roșie – pe care scrie „I’m a good girl and I never tell lies”. Nu-mi dau seama dacă e ironic sau nu să asociezi roșul cu adevărul, fiindcă roșul e cunoscut drept culoarea pasiunii, a sentimentelor puternice (iubire, furie) și știm deja că sentimentele nu au legătură cu adevărul, sunt subiective, deși vin din reacții chimice. Pe de altă parte, atunci când ești pasionat de ceva, luat pe sus de val, nu mai pui filtru, nu mai exerciți auto-cenzură și ies la suprafață lucruri ascunse. Cât sunt de adevărate aceste lucruri ascunse, e îndoielnic. Un „te iubesc” spus înainte de orgasm sau un “vreau să crăpi” spus într-o criză de nervi sunt, cel mai probabil, niște minciuni, dar impactul lor nu e cu nimic diminuat de rațiune, fiindcă tocmai în momente din acestea suntem mai permeabili și mai vulnerabili la cuvinte și mai indiferenți față de adevărurile din spatele lor.

Pe bluza mea ar trebui să scrie “I’m sometimes a good girl and I sometimes tell lies”, asta dacă ar fi să merg cu adevărul înșirat pe piept, dar everybody lies. Sometimes. Iar alteori oamenii spun adevărul. Uneori oamenii spun mult adevăr, nu pe tot, că e omenește imposibil să spui tot adevărul, rotund, absolut, de pe toate părțile. Mie mi se întâmplă să trec printr-o stare de euforie de câte ori spun mult, mult adevăr, adevăr greu, plumbuit, dur, stâncos, rece, înfiorător și – cum altfel? – trist, dar și care eliberează, pune în mișcare, duce la evoluții. Adevărul are momentele lui când vrea să fie spus și momentele astea nu sunt cele orgasmice, nici isterice, nici de tranziție. Cel puțin la mine, adevărul, nu cel momentan, ci acela în care cred și a doua zi și luna următoare, iese în momentele de calm și când sunt (maxim cât pot fi de) rațională. Ca aici – o porție de adevăr cu care am făcut oameni să plângă și pe soră-mea să nu vorbească o lună cu mine. De obicei, practic sinceritatea ca sport extrem și asta mă mai rănește și pe mine și mai rănește și în jur. “Tu, fată, fii mai maleabilă!”, îmi spunea bunica. “Raluca, tu n-ai tact, n-ai diplomație“, mi s-a tot spus.  Nu poți supraviețui între oameni cu adevărurile tale, mai ales pe cele care îți cresc în brațe la nervi. Ne suportăm între noi datorită minciunilor albe sau a adevărurilor gri, oricum nu a celor roșii. Alea sunt pentru oamenii care ne iubesc peste măsură și în care avem încredere totală. Adevărurile alea sunt pentru situațiile când îți permiți să fii naiv și complet vulnerabil. Sau când nu mai ai de ales căci ai ajuns deja în fața judecătorului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: