O educație

(Tana:) În liceu eram ciudată. Mă împiedicam des, de praguri sau de pietre sau de dâmburi din podea inexistente. Profesorii se împiedicau de ghiozdanul meu, așezat mereu hăt în mijlocul drumului. Aveam prieteni mai mari care aveau formație și plângeam în hohote când nu ajungeam la vreun concert, pe motiv de teză sau meditații. Scriam pe tablă versuri din muzicile ce le ascultam, în pauze. Purtam discuții filosofico-dubioase. Fumam în spatele fostului WC din curte, pe unde mai și săream gardul, ca să mergem la cafea sau prăjituri. Mi-am convins mama că e imperios necesar pentru dezvoltarea mea să merg la concert Incubus în Praga, înainte de BAC. Printre altele, făceam și școală.

Am fost la un liceu bun. Cel mai bun din oraș, după mulți. Se și vehicula că decebaliștii sunt snobi, că avem pretenții de superioritate. Am fost într-o clasă bună, cea mai bună, după notele de la admitere, A-ul, Mate-info-bilingv-engleză. Dar liceul meu era mai preocupat de aparențe, decât de cu ce rămânem noi după ce ieșim afară, în viața reală. Aveam regulament de ordine interioară, cu specificarea că pantalonii de camuflaj sunt interziși, pe motiv că instigă la terorism. Băieții cu părul mai lung de peste lobul urechii erau vânați pe holuri și amenințați cu frizerul, sau cu scăderea notei la purtare. Nu zic că nu se preda, eram tot timpul la zi cu tematica, chiar și pe timp de grevă. Dar, în anii de liceu, mi-a lipsit insuflarea unei educații. Nimeni nu era preocupat de formarea noastră, ca oameni. Diriginta ne făcea în fel și chip, de ne-editat aici, în orele alocate, teoretic, educației.

Meseria de profesor e grea. Predai același lucru, ani la rând. Pățești să îți arunce vreun elev replici de superioritate care te dezarmează. Trebuie să te impui, fără să ajungi să fii detestat, dacă îți dorești o comunicare bună și respect. Dar la mine în liceu era o lipsă acută de oameni care să transpară prin cei care ocupau locul la catedră. Pe unii i-am cunoscut personal, erau oameni adevărați, la sfârșitul orelor. Dar în clasă, parcă domnea o frică de a avea o individualitate. Cam asta era și cerința la adresa noastră: să fim uniformi, fără evidențieri ale personalității, fără pretenții de altceva decât ce era programat să ni se ofere. Eram interesate, eu și câteva prietene, de fizica cuantică. Soțul dirigintei a aflat, și fiind și el prof de fizică, ne-a pus un documentar. Entuziasm maxim din partea noastră. La final, am avut parte de un discurs, cum noi oricum nu avem capacitatea să înțelegem fizica cuantică, nici el nu o pricepe, ne pierdem vremea cititind, doar mintea noastră tot va fi depășită de situație. Literatura ne era oferită în picățele de profesoara de engleză, cea de română prefera să discute meciurile de seara trecută.

Nu ți se dădea nici o perspectivă asupra ceea ce te așteaptă când liceul s-a terminat, nici o îndrumare spre o meserie care să ți se potrivească, iar cultura generală era o poveste mitică și-o treabă de făcut acasă, în timpul liber. Că doar educația, aia reală și care contează, până la urmă, cel mai mult, ținea de atribuțiile părinților.

Am avut noroc cu ai mei. Mama mi-a împuiat capul cu nume latine de plante, cu arii din Mozart, cu literatura universală, artă. Tata îmi explica simbolurile de prin proiecte, cum se construiesc containere ecologice, de ce se închid mine. Între prieteni discutam vrute și nevrute, eram ahtiați după orice brumă de informație. Orice altceva decât teoreme și ecuații.

Acum, la 5 ani de la terminarea liceului, am rămas cu gândirea logică, matematică. Dar le zic și eu șerpișori la integrale, că nu mai știu ce fac, iar limta e o chestiune filosofică, la care, cum zice Pleșu, sunt multe de comentat „despre”. Dar omul ce sunt azi e rezultatul nevoii mele de a cunoaște, iar, în mare parte, șansei. Șansa de a fi avut prietenii care să aibă preocupari similare, șansa de a mă naște într-o familie bună.

Mi se pare revoltător ca viitorul unui om să fie atât de dependent de această șansă. Școala are datoria să te formeze, să-ți insufle valorile civice, morale și ale bunului gust. Școala nu trebuie să dea cu tăvălugul peste capetele adolescentine, ca să le facă uniforme, compacte. Cei care ne îndrumă trebuie să fie conștienți că viitorul va fi mai bun doar daca fiecare se dezvoltă în propiul plan, la cea mai mare capacitate, pentru că doar așa se obține performanță. Educația civică, pe lângă faptul că ar avea nevoie de un spațiu mult mai mare în curriculum, ar trebui predată raportat la situația actuală, și nu doar la principiile democrației antice. Părinții au datoria să răspundă la întrebări, iar dacă nu știu răspunsul, au toate resursele să îl caute. Oboseală și lehamitea de viață nu sunt scuze suficent de bune pentru dezinteresul față de lumea interioară a propiului copil.

Altfel, fără această educație, fără insuflarea unei responsabilități civice, a unei demnități umane, ajungem ca și acum, când o mare parte din tinerii cu care am vorbit nu știu ce presupune o democrație, nu știu să caute informații valide și pertinente, iar confuzia generală lasă loc manifestărilor violente, injurioase și fără fundament. Fără conștiință, sistem de valori bine pus la punct, perspective și idealuri concrete, omul se zbate și se învârte fără țintă, ca găina fără cap în propria ogradă.

Îmi doresc nespus, pentru binele societății lipsită de direcție, pentru tinerii de azi, frumoși, albaștri-verzi sau monocromi, pentru copiii ce-aș vrea să-i am cândva, o educație.

Doar nu era să pun Pink Floyd, că toată lumea știe. Not another brick in the Wall.🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: