(Raluca:) „Ursule, să te ia dracu cu tigaia ta cu tot!”, zice iepurașul cu zăduf. Știi, bancul cu iepurașul care vrea să facă omletă, nu are tigaie, se pornește spre casa ursului să îi ceară tigaia împrumut, pe drum își imaginează cum ursul îl va refuza, iar când ursul deschide ușa, iepurașul nici nu mai cere tigaia, ci doar îl înjură pe urs și pleacă.

Eu sunt un iepuraș care adesea cere tigăi pentru omletă de la oameni care nu au decât oale sau farfurii, iar celor care au tigăi le zbier de pe preșul de la intrare lucruri de nerostit. Îmi tot spun că, de fapt, nu vreau omletă, ci vreau ouă fierte, iar ibric am și eu, mersi frumos.

Săptămâna trecută am primit propunerea de a scrie un material pentru “Dilema Veche” și mi-a luat o veșnicie (numărată totuși în zile) să-mi găsesc curajul de a vorbi cu oameni necunoscuți pentru a-mi strânge sursele. Scenarii peste scenarii de refuzuri și repingere înainte să chiar fac ceva. A ieșit bine materialul, o să apară în curând, dar cel mai important pentru mine a fost că mi-a dat ocazia să mă forțez să trec peste o panică. E o panică recurentă; uneori adoarme mult timp, apoi revine și mă paralizează, mă pârjolește de vie, mă face scrum pe dinăuntru. Însă, în același timp, nu e nimic să mă facă la fel de fericită ca vorbitul cu oameni noi, fie că ei mă surprind cu ceva diferit și îmi schimbă perspectiva, fie că îmi dau seama că avem chestii în comun și mă bucur de ideea de umanitate, fie că mă enervează și mă fac să mă simt norocoasă să am aproape oameni la care chiar pot să țin și de la care am ce să învăț. Știu că nu am de pierdut mai mult dacă mă ciocnesc de oameni, decât dacă mă feresc de ei. Și e ciudat că frica de respingere nu trece cu timpul.

La cât mă simt de respinsă câteodată nu ai crede că am avut două relații ca niște căsnicii. Că am fost ținută de mână luni și luni la rând, că am fost ținută în brațe nopți și nopți la rând, că mi s-a spus te iubesc de nenumărate ori, că am fost așteptată de parcă eram a doua pogorâre a lui Christos, că am fost cea mai importantă persoană. Și încă sunt foarte importantă pentru cei care sunt importanți pentru mine, dar eu nu simt asta destul. Cumva, reușesc să îmi strecor în cele mai apropiate relații ideea că voi fi respinsă la un moment dat, că nu sunt de ajuns și de acolo încolo tot ce fac e să mă pregătesc pentru viitoarea posibilă respingere, repingând des și repetat. Așa se explică că ultimul meu prieten, care s-a despărțit de mine, se simte el respins și nedorit. E foarte ciudat să fii extrovertit, dar să-ți impui, din motive aberante, să te abții tocmai când chiar ai ceva esențial de exprimat. Îmi dozez afecțiunea, o cenzurez, o raționalizez ca să nu fiu vulnerabilă la respingere. Și tocmai asta mă face perfectă pentru respingere. Nu, nu sunt așa tot timpul, dar cad des în stările impasibile de sloi de gheață emoțional, cu toate că fierb în interior.

Mi se întâmplă să simt prea mult că îmi lipsește ceva și nu că am atât de mult. Iar asta pentru că la un nivel adânc, animalic, mă simt respinsă, nedorită, primită doar pentru că am intrat deja pe ușă, așa cum a fost când m-am născut într-un cuplu care nu era fericit, într-un cuplu pentru care eu-copilul, am fost motivul de a rămâne împreună pentru încă puțin timp.

Însă mi se pare tot mai jenant că le clădesc palate traumelor mele și că îmi trântesc bucuriile pe sub pat, în cutii strâmte de la pantofi. O fac în mod automat, deși nu mă simt bine să-mi locuiesc mintea în așa hal. Arhitectul și decoratorul din capul meu primesc mereu cereri confuze și contradictorii, ba optimiste și extravagante, ba întunecate și nerealiste, așa că fac și ei ce știu mai bine. Construiesc și ei ce pot cu materialul clientei.

The biggest disease today is not leprosy or tuberculosis, but rather the feeling of being unwanted”, Mother Teresa of Calcutta  – citat peste care am dat azi pe Facebook, că doar unde?😛

Știu că îmbrățișările n-ar trebui să fie inconfortabile nici în primele micro-secunde, știu că nu e ok să vorbesc despre sentimentele mele doar cu ironie sau cu regret.  În ultima jumătate de an am tras de mine în toate felurile să scot capul din nisip și să nu-mi mai fie frică să fiu umană cu normă întreagă. Numai că nu e vorba de o frică pur și simplu. E vorba de orgoliu.

Iepurașul din banc se enervează, certându-se pe drum cu ursul din capul lui, care îl nedreptățește imaginar, iar orgoliul iepurașului se imflamează și ajunge să îl urască pe urs fiindcă ar putea avea chiar atunci tigaia pe foc sau în chiuvetă la spălat. Cum adică, ursul ar putea să nu îmi dea mie tigaia, acum? Să-l ia dracu! Pentru că respingerea nici nu trebuie să fie permanentă ca să o simți ca pe o tragedie. Nu, nu e neaparat un “Nu te iubesc și nu te-aș putea iubi orice ai face” sau un “Nu corespundeți acestui job”. E destul un “Ah, păi acum nu pot, du-te numai tu și vorbim după aia”.

Și iepurașul intră furios în bucătăria ursului, îi smulse tigaia și, urcat din două mișcări pe un taburet, îi dădu cu ea de cap. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

P.S.: Iepurașul, întorcându-se singur pe drum își amintește că vroia, de fapt, să-l invite pe urs la clătite.

In the end, in the end 
There’s nothing more to life than love, is there? 
In the end, in the end 
It’s time for us to lose our weary minds

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: