Confuze

(Tana:) Se zice că nimic nu e vreodată alb sau negru, ci variază între diferite tonuri de gri. Dar ce te faci când te trezești într-o dimineață și totul e, într-adevăr, o variațiune pe același gri?  Când dacă e să alegi între rochie și pantaloni, între ciorbă sau felul doi, între a ieși din casă sau a sta ascuns sub plapumă pare irelevant, căci totul are aceeași textură, același gust, același rost. Înot într-o derivă gri de ceva timp încoace. Și acum, fac pauză de o țigară și de tras un ochi pe Internet, că e confuz de greu să scrii un text despre confuzie.

Nu-i prima dată când mă poticnesc în fața unei alegeri, dar acum nici nu știu exact între ce și ce ar trebui să aleg. Mintea mea funcționează ca o piesă cu o singură notă. Nu pot să zic că îmi displace ceva, dar nici că-mi place. Parcă mi se sting simțurile, sau mi se amestecă într-un melanj ce devine inodor, incolor, insipid.

Conversațiile cu oamenii jur că nu mă ajută, că de la mare la mic, de la apropiat sau depărtat, toți îmi răspund la fel la întrebarea „Ce mai vrei să faci?”: „Nu știu.”

Nici eu nu știu. O prietenă îmi zicea că trebuie să-și ia o pauză să se gândească, că are impresia că e prea idealistă. Că planurile ei de a face ceva constructiv pe undeva sunt bazate pe un entuziasm de tânăr ce se crede atotputernic și vizionar. Dar, mă gândesc, care ne e scopul fără un dram de idealism?  Simpla idee de scop presupune că tindem spre ceva care încă nu este, ci e posibil să devină, prin efortul, dorința, încrederea noastră. Deci, dacă aparent m-am ciuntit de idealism, mi-am retezat sensul din rădăcină. Nu-mi sună deloc bine, și-mi vine să iau o găleată de culoare, să împroșc vălul gri ce mă înconjoară, dar ia găleata de unde nu-i.

Am parcurs mental drumul apei mele gri până la izvoare. Originea și-o are din pământul mocirlos al confuziei generale din stradă. Din lipsa de profesionalism de care m-am lovit încercând să caut informații valide despre ce, cum, de ce se întâmplă. Din bătânii cu pancarte injurioase, care m-au atins ca un sloi de gheață pe spatele meu, posibil, adormit.

Merg pe principiul că dacă vrei să faci un bine general, trebuie mai întâi să-ți faci curat în propria ogradă. Știu de ani ce vreau să fac, dar simt că îmi lipsește o stare de agregare, că-s gazoasă, sau lichidă, dar nu mă transform nicicum în gheață. Nu simt nimic solid, un rezultat definit, care să nu mi se scurgă printre degete sau să plutească anost în aer.

Afectiv mă lovesc de discuții ce parcă-s decupate din discursurile unor agenți de vânzări, care se vând pe sine ca pe un produs ce îl privesc mândri din afară. Discursuri lipsite de emoții, o teamă de a spune vreun cuvânt greșit, de a deveni vulnerabil, transparent, sincer. M-am tot lovit de ziduri, și, simțindu-mă ca un Don Quijote lamentabil, am renunțat să mai clădesc scări și poduri și m-am apucat și eu de fundație pentru o fortăreață.

Parcă nimic din ceea ce fac, simt, sau scriu nu mă mai duce niciunde, ideea de a deveni cu toții mici orașe-stat nu mă încântă, nici aceea de a orbecăi prin valuri de informație deformată, nici de a sprijini pereții prin spitale, cu profi prea ocupați sau prea lipsiți de interes. Nu mă încântă nici că eu mi-am pierdut, se pare, entuziasmul. Port haine gri, nu-mi place să îl port pe dinăuntru, nu-mi place să văd gri, să zâmbesc gri, să primesc un gri în dar, mă doare că simt gri, că nu-i durere ca oricare alta, e amorțeală.

***

(Raluca:) Copilul de clasa întâi al omului căruia îi dau lunar chiria îmi spune ”sărumâna” – ar putea să fie copilul meu – deși eu nu mă simt om mare, care să poată avea copii, ci încă aștept să aflu ce-o să fiu și ce-o să fac când voi fi mare. Da, deja sunt ceva, dar nu știu dacă e ceea ce mi-am dorit, pentru că nu mi-am dorit de mult ceva anume (doar să pot plăti facturi, să supraviețuiesc, pe scurt). Și nici acum nu îmi doresc ceva anume, îmi doresc doar lucruri ”de pe o zi pe alta”, n-am mai îndrăznit de foarte mult timp să am vreun plan elaborat, vreun ideal, o dorință mare. E teama de eșec la mijloc, ca și teama de respingere, care mă țin în șah mat.

Dac-ai văzut ”Vicky Christina Barcelona” – unul dintre fimele cu scenariu ale lui Woody Allen, nu ca ”Midnight in Paris” ăsta nominalizat la 4 Oscaruri – știi că personajul lui Scarlett Johansson spune că nu știe ce vrea în viață, dar știe ce nu vrea. E ca un fel de imagine foto nedevelopată. Ei bine, eu nu prea știu ce vreau și nici din ce nu vreau nu știu decât câte ceva. Nu de alta, dar cu siguranță sunt multe lucruri pe care le-aș vrea sau pe care nu le-aș vrea, dar de existența cărora habar nu am. Și-apoi sunt multe lucruri pe care le vreau, dar pe care nu le pot avea. Cel puțin, nu încă.

Sunt confuză dacă e sau nu momentul să îmi fac ”scenarii”. Pentru că odată ce le fac, rămân cu ele în sertar și am ce să bifez în fiecare seară la nereușite. Dacă nu le fac, continui să o duc așa, târâș-grăpiș, spre „nicio scofală”, victoria finală. Mi-am schimbat programul de la 9 la 17 ca să mă simt mai a om mare și ca să simt că am timpul organizat, că încep devreme și ajung la timp, că-mi rămâne seara pentru mine și pentru ce mai e important de făcut. Citesc despre ce se întâmplă prin țară și prin lume, mă uit la filme, vorbesc cu prietenii, merg la concerte… și sunt mult mai atentă la tot ce îmi iese în cale pentru că vreau să trag concluzii: ”asta” vreau să realizez, pentru ”asta” o să mă lupt, în ”asta” cred, ”asta” susțin. Dar zilele trec și rămân confuză.

Se întâmplă să am încredere în oricine, se întâmplă să nu am încredere nici în mine. Se întâmplă să mă entuziasmez euforic din lucruri simple, ca ninsoarea sau bulele de apă minerală, se întâmplă să nu mă mai impresioneze cu adevărat nici amintirile crude despre războaie sau lagăre de concentrare. Se întâmplă să cred că pot să schimb lumea, măcar pe-a mea, se întâmplă să vreau o apocalipsă fiindcă mă simt obosită și fără speranță. Se întâmplă ca totul să mi se pară amuzant, se întâmplă ca totul să mi se pară deprimant. Se întâmplă să îmi fie teamă de ce e nou, se întâmplă să îmi fie teamă de ce e vechi. Se întâmplă să fiu tot mai responsabilă, se întâmplă să fiu tot mai haotică. Se întâmplă să fiu tot mai pasivă, se întâmplă să fiu tot mai agitată. Se întâmplă să tânjesc să strâng în brațe pe cineva, se întâmplă să-mi fie groază să mă uit la picioarele goale ale cuiva lângă ale mele.

Se întâmplă să am răspunsuri și să nu-mi pună nimeni întrebări, se întâmplă să caut răspunsuri și să nu știu ce întrebări să pun. Se întâmplă să spun lucruri când nimeni nu e pe recepție și să tac când sunt ascultată. Se întâmplă să mă grăbesc prea tare, se întâmplă să las prea mult timp să treacă. Se întâmplă să ajung undeva spre unde nu am pornit și să nu ajung deloc în locul spre care mi-am luat bilet. Se întâmplă să am coșmaruri și să mă trezesc odihnită și se întămplă să visez frumos și să mă trezesc stoarsă și tristă. Se întâmplă să mă simt bine și să-mi spui că am fața lungă și se întâmplă să îmi vină să mă urc pe pereți și să-mi spui că arăt extraordinar. Se întâmplă să-mi pese prea mult și se întâmplă să nu-mi pese deloc. Se întâmplă să mă simt singură și se întâmplă să fiu sufocată. Toate se întâmplă și sunt confuză.  Nu pot să-mi doresc dorințele altora: casa cu încălzire prin podea, plită electrică, grădină cu zarzavat, familie, câine, ieșiri bi-anuale la cine festive cu prieteni și cunoscuți și vacanțe programate cu o jumătate de an înainte. Dar încă nu știu ce pot să-mi doresc. Sunt confuză care mi-e limita, că știu că nu e cerul. Nu știu decât că nu știu destul, iar aceasta e o certitudine.

Comments on: "Confuze" (4)

  1. e prima data cand te citesc. e cel mai bun articol citit azi. ma bucur ca am inceput saptamana cu el

    • Mulțumim! Suntem două, Raluca și Tana, ne bucurăm că ne-ai găsit și sperăm să îți mai facem dimineți sau după-amieze frumoase. Cu siguranță tu ne-ai adus un zâmbet larg pe fețe.😀

  2. artist —-> ziua vesel noaptea trist

  3. Narcisa said:

    Ce bine ca scrieti impreuna. Totul e pur si curat si foarte foarte tinar la voi, mi-ati amintit de zilele mele “confuze” pe care acum le explic cu mult mai multa usurinta…Sper ca micul vostru blog sa atinga multe inimi carora sa le infuzeze aroma tineretii…
    Multumesc!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: