(Re)găsiri

Traffic Light Tree in Docklands, Londra. Sculptura de Pierre Vivant. Sursa: Wikimedia

(Tana:) Când stau la trecerea de pietoni privesc cu ochii mijiți semaforul din față și-mi zic în gând: „Acum! Bine, bine… Acum!”. Parcă toata nerăbdarea de care sunt în stare mă cuprinde deodată, mă mișc nervos de pe un picior pe altul, timpul meu, totul mă așteaptă pe partea cealaltă a drumului, iar eu stau și număr liniile albe, mă hotărăsc dacă de data asta vreau să calc numai pe ele sau între ele. Pierd minute, ore, zile prin capul meu, fără vreun scop anume, dar minutul de la trecere mi-l pierde semaforul, un stâlp cu două becuri.

Nu văd oamenii din jur când aștept la semafor, sunt singură în încrâncenarea mea de a pune piciorul pe carosabil la prima pâlpâire anemică a luminiței roșii. Așteptând la semaforul infernal de lângă Casa de Cultură, mă uit în stânga mea: un domn bătrân. Îl mai privesc o dată. Și încă o dată.

„Nu ți-e frig? Umblii așa, în plover, pe vremea asta? Nu te-ai udat, ninge, și puloverul ăla nu te ajută de nicio culoare! De unde ești? Ai mai văzut vreun șarpe pe cetate? Cu ce te ocupi? Dacă ne-am fi cunoscut mai demult… că ți-aș fi pus o pilă, să repeți anul.”

Răspund monosilabic, zâmbesc strâmb, încerc să pricep ceva din învălmășeala de senzații. „Îl cunosc? Mi-e atât de familiar. Are ochii deschiși la culoare, nu știu ce culoare, dar mă străfulgeră. Nu-i profesor de-al meu, țin minte fețe. Dar parcă îl cunosc de mult, mult timp. „Dacă ne-am fi cunoscut mai demult”, am mai auzit asta o dată, de curând.”

Verde. Trec repede strada, pe linii, între linii. Interacțiunile cu oameni străini îmi dau tot timpul o stare de fină agitație, dar de data asta era o nervozitate vie, venită din încercarea mea de a pune cap la cap apariția atât de familiară. Omul acela știa cu ce mă ocup, de unde sunt, ce nume port. Eu nu știam nimic; eu, ca de obicei, am stat și-am despicat omul în fâșii cât pot eu de subțiri, să-l pun sub microscop, să îl clasez pe diferite lame. Pierd oameni și momente încercând să îi găsesc printre tipare.

„Dacă ne-am fi cunoscut mai demult”, mi-a spus un om când mă ținea în brațe. Am râs, ne-am cunoscut cu mult înainte de „demult”. Ne-am făcut să ne simțim în plus unul pe altul de-un Crăciun, demult. Ne întâlnim de atunci în fiecare an, ajunuri de Crăciun. Nimic prea adevărat, lipsit de romantism, prezent simplu. Nimic care să ne scalde prea tare în vină, vieți paralele, pusee de scântei în ochii noștri. Ochii lui, deschiși la culoare, țin minte ce culoare. Ne înâlnim din când în când întru nimic. De ani de zile, incandescenți. Eu nu sunt eu, nu am de ce să fiu. Suntem altfel de noi, sălbatici, primitivi, dar inocenți. Găsesc în fiecare an nenumărate alte fire albe, ochii rămân la fel, deschiși.

Dacă ne-am fi cunoscut mai demult, am fi repetat, an după an, același joc. E un pact tacit al atracției de neoprit, o fericire mereu adevărată, o regresie hipnotică în același prim moment al găsirii reciproce. Ne regăsim, privim amuzați cum piesele de puzzle atât de nepotrivite în spațiul real se contopesc perfect în spații paralele, în timpuri scurte.

Atâtea feluri de a găsi oameni. Atâția oameni de găsit. Atâtea moduri de a privi un om: mereu, uneori, o clipă. Capturez oameni care mă scot din lumea mea și mă aruncă în alta, colecționez frânturi ce îmi aduc aminte de alte vieți, posibile, imaginare, nu contează. Uneori timpul îmi aruncă frâiele și mă lasă să dictez următoarea mișcare. Uneori, privesc intens un semafor și-i zic „Acum!”, iar unda verde apare, chiar atunci.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: