Umflatul in pene le stă bine păunilor. Sursa: http://www.big-animals.com

(Raluca:) Ca să ascult de cineva trebuie ori ca persoana aia să-mi fie atât de apropiată încât să nu mai simt că sfatul vine ”din afară” sau sugestia să-mi fie făcută atât de delicat încât să nu mă atac – dar asta nu prea iese. Sau să fie ceva expert în vreun domeniu, cineva de la care se obișnuiește să fie primite sfaturi, iar atunci orgolio-receptorii nu mi se mai activează, dar asta e altă poveste. Se mai poate să fac ceva după o idee a altei persoane dacă e vorba de ceva suficient de impersonal sau dacă aplic sfatul respectiv în mod tacit, fără să-i dau dreptate persoanei în mod fățiș. Chestiuni de orgoliu neîmblânzit și ușor inflamabil. C-așa-i al meu. E greu de trăit cu un orgoliu din ăsta spongios, care se umflă ori de câte ori e inundat de vreo apă tulbure.

Atunci când se umflă, mă face mai monstruoasă decât Cocoșatul de la Notre Dame. Nu-i treabă ușoară să-mi țin echilibrul când îmi atârnă o mare tumoare orgoliferă. Tocmai de-aia cad, mă duc de-a dura, mă-mpotmolesc și mă scufund. Am făcut multe tumbe de-astea, adevărate lupte libere prin nămol, în cea mai recent încheiată relație serioasă (lungă de-un an jumate). Și el avea un orgoliu de același fel, ni le umflam ba succesiv, ba simultan. Și am trecut prin atâtea lupte – mai degrabă cu noi decât între noi – încât acum suntem ca niște camarazi veniți de pe front.

Inocența a dispărut. Am devenit tare transparenți unul față de celălalt și, intermitent și desincronizat mai întâi, iar apoi continuu și fără echivoc, am pierdut atracția. Atracția presupune o oareșcare distanță, de la capetele căreia să poți să simți magnetismul celuilalt. Vorba aia, „give me a chance to miss you”. În luptele corp la corp nu mai e nicio distanță, dar n-am avut ales, n-am putut să ne punem la capetele unei distanțe sănătoase și, dacă fabricam vreuna, doar ne mai nășteam niște frustrări că nu petrecem împreună timpul în care chiar ne-am fi putut distra. Ciocnindu-ne și împingându-ne mereu unul pe altul, ne-am ciobit colțurile, ne-am șlefuit marginile și am început să rotunjim vârfurile ascuțite și tăioase. Adică ne-am sfericizat. Am avut mereu pretenții mari unul de la altul, numai nu am avut răbdare. Eu vroiam să-l schimb pe el și el pe mine și am fost foarte ocupați fiecare cu celălalt în loc să fim ocupați de sine. Inevitabil, am ajuns să ne cunoaștem atât de bine încât am devenit cei mai buni prieteni.

O vreme am suferit că mi-am pierdut iubitul, dar adevărul e că l-aș fi pierdut oricum. Eram prea diferiți dacă rămâneam cu distanța atractivă dintre noi. Acum suntem foarte asemănători, orgoliile nu se mai umflă, nu se mai dau lupte pentru supremație, niciunul nu mai are panici legate de implicarea emoțională și ne putem face planuri până peste oricât timp, dar nu ne mai putem atrage în felul acela. Suntem tot aceeași doi oameni, dar brusc lucrurile imposibile au devenit posibile după ce orgoliile s-au dezactivat. Eu îmi aduc aminte să-l sun să văd ce face, el se oferă să plătească și-o factură de-a mea, sau invers, fiindcă acum nu mai e semn de slăbiciune să arăți că îți pasă și a dispărut și lenea izvorâtă din siguranța că are cine să facă una și cealaltă. De-odată avem încredere unul în altul, nu ne mai jignim, ne-am găsit o mulțime de lucruri pentru care să ne respectăm și să ne admirăm, prietenii celuilalt nu mai sunt niște ființe insuportabile care îți răpesc persoana iubită etc., etc. Dintr-o dată suntem oameni, nu monștri cocoșați, zdrobiți de orgolii.

”it’s possible to love someone
and not treat them in the way that you want
it’s possible to see your eyes
be the devil in disguise
with another front-end

it’s possible to change this world”

E prima relație (nu le numim pe toate relații, da?🙂 ) la sfârșitul căreia nu am putut să fac o dramă. Pentru că ea, relația, continuă acum mult mai frumos, doar  a trecut ce-a fost greu, iar eu nu simt pierderea ca pe o amputare. Simt o evoluție. O schimbare în bine. Chiar dacă mai doare uneori, când tot orgoliul mă face să văd relația ca pe un eșec, ca și cum prietenia la care am ajuns ar fi o fundătură, nu cea mai minunată legătură inter-umană și singura care poate să țină cât viața. Orgoliului nu-i place să piardă și nici nu-i place să o ia de la capăt, căci noi provocări ar putea însemna noi învingeri pentru el și lui îi place să aibă control, nu să fie aruncat să se descurce în necunoscut.

Dar dacă am învățat ceva în ultimii doi ani e că orgoliul poate fi îmblânzit și mi-e mult mai bine fără el. Îi tot spun că, de când sunt singură, nu mai avem pe cine să dăm vina că nu ne place casa plină de haine împrăștiate sau vase nespălate, filmul ales pentru seara ori lucrurile pe care le avem în cap sau că nu mai este pastă de dinți sau țigări, ori că stă gunoiul la ușă și nimeni n-a mai aspirat. Deci dacă e cineva de vină pentru orice, eu sunt. Cu orgoliul meu cu tot. Lui nu-i convine să-i arăt că se agită degeaba dacă nu face nimic bun și că acum nu mai depinde de nimeni altcineva starea mea de spirit. Fostul meu iubit (că prieten, ziceam, îmi e mai mult ca oricând) avea/are un stil foarte bine argumentat de a mă critica în așa fel încât nu aveam unde să-mi bag capul în nisip și să fabric o realitate paralelă în care numai eu să am dreptate, iar orgoliul meu să fie împăcat și menajat. Chestia asta m-a marcat foarte tare și o aplic în continuare.

Da, eu sunt singura responsabilă dacă nu mă simt bine și nici nu zic nimic, dacă nu-mi dau voie să fiu fericită dintr-o empatie aiurea cu alții care-s triști, dacă nu știu cum să îmi dau la o parte grijile, angoasele și frustrările, dacă uit să râd, dacă nu am răbdare, dacă lenevesc, dacă îmi scormonesc după sentimente de vinovăție și frustrare, dacă mă enervez din mai nimic, dacă renunț înainte de a chiar încerca. Și de-asta, pentru că eu sunt singura de vină pentru ceea ce las să mi se întâmple în suflet și în cap, în fiecare zi mă forțez să fiu cât mai fericită: fie că dansez  de una singură sau că accept tandrețurile de la ora 4:00 ale pisicii, cu toate că atunci nu am tocmai chef de ea, fie că mă las prinsă cu totul de intrigile unui serial fără să mai fac alte cinci lucruri în același timp sau că mă bucur să vorbesc cu sora-mea și s-o ajut să lupte cu proprii ei demoni. Orgoliul mi-l las să se simtă bine cu mândria și fericirea că, după mai bine de un sfert de secol, dorm singură, pe întuneric. E o realizare de care chiar sunt tare mândră, căci era o problemă gravă, cu care m-am chinuit enorm, iar faptul c-am scăpat înseamnă că mă apropii de a fi funcțională. Mare parte din urâtul de întuneric mi-a trecut, ce-i drept, după ce-am văzut că tipa din ”The Ring” arată, de fapt, așa😛

Comments on: "Cu orgoliul țăndări îți mai sare țandăra?" (4)

  1. Mergi in picioarele descult cat mai des si poti sa te intinzi pe jos chiar… si stai asa, relaxata…in orice pozitie te simti tu confortabil. ….se mai vindeca orgoliul… Apoi mai poti incerca sa iti distragi atentia in momentul in care simti ca ceea ce manifesti in afara vine din ego ( unde e casuta orgoliului)…indreapta-ti “focusul” catre sunetele din afara ( pasari, trafic, vant…) sau la respiratie. Si apoi revino la situatie…ca si aia trebe rezolvata.
    Acuma stii cum e…nu tat merge la toata lumea…da de aia nu suntem fiecare pe cate un Pamant, ci aici, impreuna, sa impartim…:*

  2. p.s. :))).
    Ideea intregii metode este sa poti sa te detasezi de situatie, sa nu te mai identifici atunci, in moment, cu ceea ce simti. Devenind astfel observatoare, poti lucra altfel, mai lucid, mai ” aware” cu ceea ce vine.🙂
    Ti si pup, asa ma bucur cand te citesc:*

    • Hehe, faină motivarea de ce nu suntem fiecare pe câte un Pământ separat. (Greu să-ți răspund că pisica e în clipele ei iubitoare și mă domină. Că tot e Ziua Îndrăgostiților, mă rog, seara îndrăgostiților😛 ) Să știi că mă străduiesc să mă detașez de ”situații”, dar uneori mă bucur că nu fac asta, fiindcă nu-i chiar așa distractiv să fiu Gandhi. Nu mi se potrivește.🙂 Dar no, mi-am mai domolit orgoliul, e mai simpatic acum și am și eu loc de el. (Ralu)

  3. […] tot scotocit să văd de unde vin demonii ăștia și am descoperit că se plămădesc din orgoliu (despre care am mai povestit) și din frică (despre care a scris Tana ”tratatul”). Frică și orgoliu = coctail Molotov. […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: