(Tana:) Mama mă sună în fiecare zi să vadă ce fac. M-a deranjat mult timp asta, de multe ori discuțiile sunt de genul „Ce faci?” „Bine.” Mama o mai sună și pe Raluca, să afle ce mai facem, o sună când nu dă de mine, căci dacă mi-e telefonul închis e mai probabil să fi pățit ceva, decât să fi uitat, din nou, să-mi pun telefonul la încărcat. Problema e că mama nu a ajuns să mă sune atât de des degeaba. Am un talent  în a păți tot felul de minuni bizare.

În generală am ajuns în fiecare an la urgențe, de mă știau asistentele: „Anu’ ăsta nu arată așa de rău rana, dar, vai, anu’ trecut…”. Mi-am dat drumul într-un an cu rolele pe-o pantă, și am căzut cu gura în țeava de eșapament de la o Dacie. Da, se poate întâmpla. Am doi dinți din față „de la stat” si 10 copci au trebuit sa-mi coasă buza de jos la loc. Pe interior, deci nu se vede.  Am leșinat spălând geamuri, când mi-a intrat un cui de nu știu unde în cot. Mi-a căzut securea în cap, cu lama, la juma’ de centimetru de ochiul stăng. Da, se poate. M-a trezit într-o dimineață un ou de Paște ce mi-a căzut în cap, pentru că unul dintre rafturile doldora de cărți de deasupra patului a ieșit dintr-un șurub și s-a îmburdat într-o rână…fatală.

Ultima pățanie, de acum o săptămână, intră tot în spectrul întâmplărilor „tanice”: dormeam eu liniștită, m-am răsucit și „crack” – mi-am sucit gâtul. Nu-i mare lucru, mi-am zis, și mi-am aprins o țigară. Dar când am încercat să mă mișc, cea mai groaznică durere m-a cuprins, de-am aruncat țigara aprinsă peste cap, pe jos. Am simțit miros de fum. „No, tulai. Sper că nu-i vreo haină.” Fumega, mișcă-te dacă poți. Am reușit o rostogolire, și târâș m-am dus să văd ce arde: o pernă. M-am bucurat că am reușit să o sting, că arsă de vie e cea mai horror variantă ce mi-o pot imagina de a muri. Nu am putut să mă mișc fără să țip trei zile și eu nu mai țipasem niciodată. Când am sunat-o pe Raluca mi-a zis „O înțeleg pe tanti Corina de ce te tot sună. De acu te sun și eu cum nu te văd online, că cine știe sub ce dulap zaci.”

În durerile, sunt sigură, mai crunte decât cele ale facerii, mă gândesc: „Cum reușesc?”. Cum ajung să mi se întâmple cele mai stupide accidente, demne de filmele cu proști? Am ghinion cât pentru șase. Dar, apoi, mi-aduc aminte: mi-a căzut o secure în cap, cu lama, pentru că o pală de vânt a răscolit niște cartoane peste care era pusă ca greutate. Dar am avut noroc, n-a fost nevoie decât de o copcie amărâtă și am rămas cu o cicatrice mică, în formă de cruce. Poate sunt ca pisicile, am nouă vieți și, ca la jocurile de pe telefon, mai pierd una, mai câștig alta.

Sunt o ghinionistă norocoasă! După ce panica de moment trece, îmi place să râd de mine, cât pot să fiu de fleață, împiedicată, cu gâtul cârn într-o parte, cu mama care-mi zice „Lupușor”, că lupii trebuie să se întoarcă cu tot corpul să privească în spate, cu colegii care râd și-mi spun: „Știi cum te putem omorî? Te strigăm când mergi în fața noastră, te întorci și pac!, cazi lată.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: