(Raluca:) În fiecare zi ne placem online unii pe alții, deși offline nu ne-am spune nimic. Dacă ești o tipă și vine o altă tipă (necunoscută sau vag cunoscută) la tine și îți pune mâna pe cercei și îți spune, zâmbind larg, că îi plac, vei crede că e tipa aia e cel puțin îndrăzneață și … exuberantă. Online e ok, îmi place să ascult ce asculți, îmi place scurtmetrajul ăla mișto pe care l-ai postat, îmi place să citesc ce citești, îmi place cum arată lumea de la tine de la geam, îmi place cum ți-a ieșit noua poză de profil sau ce ai de spus despre ”una, alta, cealaltă”. Offline, avem puține să ne spunem. Sau nimic. Probabil nici nu ne-am spus nimic în viața reală de… cum ar fi să-ți spun că de 20 de ani?! Hm, ți se pare mult, așa-i?

Petre era băiatul cel mare al familiei la care mergeam de mână cu bunica, în capu’ satului, să luăm lapte de capră. Mie îmi plăcea foarte tare să beau lapte de la cele două vaci ale noastre – stăteam cu cănița de tablă pe pragul grajdului (ah, și acum îmi place mirosul de bălegar, îmi dă senzația de un ”acasă” vechi, idilic, îndepărtat). Bunica mă striga la un moment dat și îmi mulgea direct în căniță. Laptele era cald, făcea spumă, era și puțin sărat, iar cum cănița avea în câteva locuri smalțul sărit, laptele primea un ușor gust metalic. Era minunat! Și aveam și oi, puteam să beau și lapte de oaie, dacă era până acolo, dar bunică-mii îi venise ideea că trebuie să beau lapte de capră fiindcă e mult mai sănătos și voi fi mai puternică. E drept că aveam dinți slabi și eram alergică – moștenire genetică. În fine, pe scurt, undeva pe la începutul anilor ’90, mergeam de mână cu buni să cumpărăm lapte de capră. Vorbeam numai cu tanti de la care luam laptele și știam de la bunica una alta despre familia ei, căci la sat toată lumea știe câte ceva – sau unii tot – despre toată lumea. Nu-mi aduc aminte însă să fi vorbit vreodată cu Petre, iar vizitele pentru cumpărat lapte de la familia lui erau singurele dăți când știu să ne fi văzut. Zilele trecute, Petre m-a găsit pe Facebook și am pornit o conversație de parcă am fi fost vechi prieteni care se puneau la zi cu ce au mai făcut în ultimele săptămâni. El știa, desigur, o grămadă de lucruri despre mine. Ceea ce nu mă miră, fiindcă în prima parte a vieții eram printre cei din sat cărora li se întâmplau cele mai ieșite din comun chestii, așa că toată lumea era curioasă și mă urmărea ca pe o telenovelă, iar de când suntem pe net, am pus o grămadă de lucruri despre mine la un click distanță. Offline, ar fi fost imposibil să vorbim cu toate pauzele, stânjenelile, expresiile faciale și momentele de scărpinat în creștet cu nedumerire ce pot apărea și apar între doi oameni care au în comun niște lapte de capră de acum 20 de ani și informațiile împărtășite prin Radio Șanț de la sat.

Altă chestie care mi s-a întâmplat online și nu mi s-ar fi întâmplat offline, cu siguranță, e declarația de dragoste primită de la un tip – da, tot de la mine din sat – pe care se pare că l-am fascinat cu ani în urmă, când făceam naveta pe autobus. Nu, nu îmi aduc aminte de aceste conversații, dar e drept că vorbesc mult și obișnuiam să vorbesc și mai mult, cu oricine era dispus să asculte. Declarația asta de dragoste, primită unde altfel decât pe Facebook, nu mi s-ar fi putut întâmpla offline fiindcă în momentul în care îmi ridic într-un anume fel o sprânceană, chiar și puțin, sau îmi încrețesc mutrița, oricui îi piere cheful de sentimentalisme cu mine. (De curând Tana și-a dat seama că m-a mângâiat prima dată pe frunte. Era săptămâna trecută, într-un moment magic. Suntem prietene de vreo nouă ani, dar ne-am luat destul de în serios rolul de a fi una stânca celeilalte, iar stâncile nu-s tocmai ”dragă-dragă” și ”mushy-mushy”.)

Tot pe Facebook mi s-a întâmplat odată să am 61 de like-uri. Mi-am dat capul pe spate, să văd mai panoramic și m-am oprit din clipit câteva secunde lungi. Mda… Sunt o persoană foarte plăcută, dar, totuși! M-am liniștit să văd că erau toate de la o verișoară (deși, s-ar prea putea să-mi fie mătușă – nu prea le am pe astea cu neamurile fiindcă… e complicată treaba cu familia mea🙂 ). Mă gândeam cum ar fi fost în viața reala, ca Florina, cu care nu am mai vorbit de când eram prin clasele primare – și nici atunci cine știe ce – să îmi spună: “Ce îmi place cum îți stă părul acum!”, “Ce îmi place cum ți-ai pozat pisica!”, “Da, rochia asta îmi place cum îți stă!”, “Să mai porți rujul ăsta că-mi place cum arăți!”, “Ce-mi place ce-ai mai zis-o cu chestia asta!” Și tot așa de vreo 60 de ori. Mi s-a mai întâmplat asta, dar nu cu un număr mai mare de 10 like-uri de la aceeași persoană. Cum spuneam, offline e cu neputință să îmi imaginez așa ceva. Pe de altă parte, mie mi-e greu să fac asta și online. Nu cred să fi dat cuiva mai mult de 3 like-uri într-o zi și asta numai dacă nu vroiam să încurajez vreo fostă colegă sfioasă să devină activă online fiindcă mi-era dor s-o văd ori dacă nu cumva aveam vreo… cum să-i spunem, cum să-i spunem? Simpatie! Da, că se poate și asta. Să te îndrăgostești de cineva online. Dar numai online. Offline, n-ai face asta.

* N-am coloană sonoră de data asta, ci un filmuleț ilustrativ pentru cât de ciudate ar fi interacțiunile noastre de pe internet în viața reală. Și abia aștept să citesc în comentarii și ce ți s-a întâmplat ție de când faci echilibristică pe cablul de net.

Comments on: "N-ai face asta offline" (5)

  1. […] eu deunăzi că prea facem multe online și nici pe departe la fel de multe offline, ei bine, am fost contrazisă prin exemplificare. Share this:TwitterFacebookLike this:LikeBe the […]

  2. Pfuu, chiar ca e ciudat sa ni se intample in viata reala tot ce se intampla pe facebook, mai ales. Eu online am primit si am trimis pupici unei verisoare pe care nu o suportam si care nu ma suporta in copilarie.Tot online am pornit prima discutie serioasa cu Moldo, iar asta ma face sa cred ca onlineul se mai transfera si in offline.

    • Se transferă onlineul în offline, cu siguranță. Dar din ce mi-am dat eu seama, se transferă numai când e vorba de interacțiuni sincere. Adică când te pup sincer pe net, uite așa :-* și te-aș pupa și în realitate.🙂 (Ralu)

  3. Si inca ceva. Nu stiu daca mi se intampla doar mie, dar cateodata renunt sa fac online ceva ce offline as face fara ezitare. Habar n-am de ce. Poate pentru ca am impresia ca in viata virtuala trebuie sa fiu ma stapana pe ceea ce zic. Fata-in -fata as striga oricand cuiva care tocmai imi zice ca s-a indragostit: way to go!!! gosh, I’m so happy for you!!😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: