(Tana:) Am primit de acasă zilele astea pachet cu mâncare. Mâncare pentru mine, Raluca, Karma și încă o echipă de fotbal american. Pachetul avea, conform spuselor mamei, nu patru tone ca de obicei, ci opt. Trebuia să îl iau din stația de autobus, dar cu înzăpezirea din Cluj, nu am ajuns la timp. A trebuit să merg la autogară, l-am luat, dar nu mai aveam bani de taxi înapoi. Așa că m-am încordat, am ridicat patru tone într-o mână, patru în alta, și m-am pornit spre autobus. Patru pași – pauză; încă doi – pauză. A trebuit să schimb două busuri, stăteam în stație pe cutia cu mâncare și plângeam, mai târâiam sacoșa, mă mai smiorcăiam. Apoi râdeam, că eram singură cu opt tone de mâncare și plângeam ca lovită de soartă. Am plâns și în autobus, că a picat sacoșa, s-a speriat șoferul și a urlat la mine. Îmi erau pantalonii în vine, că doar nu puteam să nu îmi iau fix atunci cea mai largă pereche de blugi pe mine, așa că mă mai opream ca să-i ridic și să mai plâng un pic. Am ajuns după două ore acasă, sleită de puteri, de parcă aș fi dezăpezit trei case din Buzău. Am despachetat, spărsesem toate ouăle, în afară de două. Am plâns cu foc, că-mi plac mult ouăle: ochiuri, omletă, fierte, cartofii franțuzești – potop de lacrimi și suspine. Nu m-am simțit așa de singură și neputincioasă de nu știu când. Îmi era o milă colosală de mine, mi-era ciudă pe greutățile de câte două kile pe care le țin după draperii, dacă le-aș fi folosit poate aș fi fost mai puternică.

Am un mare bai cu cerutul de ajutor. Evident că puteam să o rog pe Raluca să mă ajute, pe vreun coleg, pe un prieten cu mașină. Dar nu. Tarzan puternic. Tarzan autosuficient. Tarzan autodistructiv. Mi-e groază să nu îi încurc pe alții cu dilemele mele de opt tone, chiar dacă știu că mie îmi face cea mai mare placere să ajut, deci e just să fie la fel și pentru alții. Nu-i caz singular și nici nu sunt singură, cu Raluca am încercat ore în șir să punem un covor cât de cinci ori noi pe bară la uscat. Ne-am distrat, dar nici nu ne-am mai ridicat a doua zi din pat.

E și o chestie de familie, bunicul face tot prin casă, de la lustre la tencuit. Mama a rămas blocată de spate mutând mobila prin dormitor. Nu, nu putem să le facem singuri pe toate, nici nu e rușinos să cerem ajutor.

Se mai manifestă boala asta a autosuficienței și când pășim rigizi și impenetrabili, când nu cedăm din orgoliu, când nu facem nici un pas, ca să nu care cumva să pară că am fi slabi. Bărbați și femei care se văd unii pe alții autosuficienți, dar suspină în singurătate.

Mă gândeam într-un moment de poetică tipică din cadă, uitând dacă m-am spălat sau nu a doua oară cu șampon, că degeaba ne vedem pe noi, pe restul, ca insule solitare, că tot ne atinge, ne unește, tot plutim cu toții în aceeași mare.

Comments on: "Sindromul autosuficienței umane dobândite" (1)

  1. Multumesc :*

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: