(Tana:) Eu sunt un om al cuvintelor puține. La masa plină de oameni veseli și gălăgioși, sunt cea care tace și observă. Mă apropii greu de oameni, mă deschid greu, trebuie să ai răbdare. Dansez în felul meu, în ritmul meu, nu mă sincronizez cu nimeni. Mă roșesc instantaneu când nu mă simt în largul meu, îmi crește pulsul, mă bâlbâi. Am și primit în dar de ziua mea o carte despre rușinea în spațiul public. Dar nu e vorba de rușine. Îmi place să analizez, să am încredere; când vine vorba de oameni, ard mult timp doar mocnit, ca atunci când simt că este cazul să mă aprind, să mă descopăr, să eman căldură. Nu îmi plac discuțiile de complezență, vorbăria multă și goală mă irită și nu știu cum să fac să mă sustrag mai iute. Sunt oameni care mi-au ajuns prieteni după ani de stat la aceeași masă, fără să fi schimbat vreo vorbă. Alții mi-au văzut reticența ca pe o provocare, ca pe un obstacol de trecut, o misiune de îndeplinit. Am cunoscut puțini cu care să fi făcut declic spontan, să mă fi apropiat rapid și pe de-a întregul. Tăcerea îmi e luată adesea drept lipsă de interes, răceală, am fost considerată plată, fără punct de vedere, depersonalizată, proastă.

Mie îmi place să tac și să te ascult. Studiez interacțiuni, grimase, caut detalii, substrat. Liniștea nu e stânjenitoare, ci confortabilă. Sunt sinceră, dar cred că sinceritatea are nevoie de timp și cadru, de apropiere, ca să nu fie luată ca jignire ori exces.

E greu să fii introvertit într-o lume care se mișcă mult prea repede, în care omul ideal e tot timpul deschis și jovial, opinia ce se impune e cea mai zgomotoasă, nu neapărat și cea mai bună. Îmi plac oamenii expansivi, care ies orbitor în față, dar nu ne putem înghesui cu toții în centru, sub reflectoare. Mie îmi place lumea văzută din culise. De acolo, orice spectacol capătă o nouă dimensiune, e dincolo de mască, în intimitate.

În spațiul acela strâmt, al apropierii sincere, primesc și ofer la capacitate maximă. Mă implic, discut, glumesc, știu obiceiuri, ticuri, vise ascunse. Dau tot, fără nici o teamă, fără perdea, cu tot dragul.

Când mă arunci în lumea largă mă simt ca un pui picat din cuib: n-am pene protectoare, n-am gheare ascuțite, ciocul mi-e moale, vocea e stinsă. Nu sunt făcută să mă înfoi, să-mi etalez penajul, să mă arunc în luptă sau să mă apăr. Sunt vulnerabilă și goală.

***

(Raluca:) Adesea am fost întrebată dacă-s olteancă, fiindcă, potrivit stereotipiilor autohtone, trebuie să fii din Oltenia ca să vorbești mult. Nu, nu-s olteancă. Sunt doar extrovertită. Vorbesc mult pentru că, de cele mai multe ori, spun ce-am gândit cu două secunde mai înainte, adică nu stau să fac o sinteză a gândurilor și apoi să ți le comunic, fiindcă nu am răbdare.  Îți comunic aproape în direct căci mi se pare mie că așa economisesc timp. În sensul că oricum nu îmi place să mint așa că de ce să stau să ambalez ceva și să-i fac tot felul de funde înainte să-l livrez? Însă, adevărul e că, fiind atât de ”comunicativă” nu transmit întotdeauna mesajul în cea mai ușor de înțeles formă și doar oamenii care mă cunosc foarte bine chiar înțeleg din prima și întotdeauna ce vreau să spun. Pentru cei care nu mă cunosc atât de bine am început să învăț să fac mai întâi ambalaje potrivite ideilor și gândurilor din capul meu și apoi să le scot afară. Dar nu mi-e la îndemână să fac asta și mai mototolesc ambalajele, îmi mai prind degetele în fundițele decorative.

Vorbeam cu Tana deunăzi și ea, introvertită fiind, îmi împărtășea presiunea pe care o simte din partea unei societăți care parcă vrea să decreteze că a fi introvertit e un handicap. N-ar trebui să fie așa. Dacă toți ar vorbi cât mine, cine ar mai asculta? Și-apoi eu și cei care de regulă nu se pot opri din vorbit, n-ar învăța să mai și tacă dacă nu ar exista introvertiții, de la care să descopere plăcerea de a-i asculta pe alții și de a afla lucruri noi în loc de a le repeta la nesfârșit pe cele deja știute.

În afară de faptul că nu am răbdare cu ambalatul și de cele mai multe ori nu îi văd rostul, căci oricum trebuie dat jos, mai e ceva ce mă face să fiu extrovertită. Probabil că așa simt și alții care sunt de același fel: a fi extravertit înseamnă a fi spontan. Spontaneitatea vine la mine cu o doză de umor și de creativitate mult mai mare decât dacă întorc ideile pe toate părțile și apoi le scot afară. Cumva, inspirația vine mult mai greu dacă stau singură la mine în cap și îmi vorbesc mie. Simt cum se lovește ecoul vocii mele de toți pereții cutiei craniene și nu se întoarce cu nimic nou înapoi. Dar dacă încep să vorbesc cu cineva, conexiunile mi se fac mai repede și în moduri neașteptate. De la jocuri de cuvinte amuzante la soluții pentru diverse probleme, orice idee îmi vine prin cap mai degrabă dacă sunt în fața cuiva și vorbesc decât dacă sunt singură și cuget.  E greu de explicat, dar cred că e un fel de nevoie de a-ți aduce presiune din afară, care să te stimuleze. Cel puțin în cazul meu, asta trebuie să fie, fiindcă mie nu mi-e tocmai ușor să trag de mine să fac ceva sau să învăț ceva de una singură. Așa că, dragă Tana, țin să-ți mărturisesc că și a fi extrovertit e tot un soi de neputință! Eh, oameni suntem și, deci, imperfecți.

Ființa ”perfectă”: introvertită și extrovertită

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: