Razvan si Nick

(Raluca:) Obișnuința nu-i sora bună a relațiilor de lungă durată. E sora lor vitregă, invidioasă și răutăcioasă. Relațiile de lungă durată sunt fericite dacă se înrudesc cu bucuriile comune, cu gândurile bune suflate în vânt de la unii la alții, cu momentele când simți că ești acolo unde vrei să fii, iar golul din stomac se umple de o senzație plăcută. Se întâmplă să-ți placă inexplicabil foarte tare de cineva la prima vedere, dar dacă impresia de început nu e alimentată mai departe de alte impresii la fel de bune, relația nu va fi una de durată. Până să ajungi la iubirea necondiționată din relațiile consolidate, e cale lungă. Desigur că sunt și oameni care rămân în relații fără să știe nici ei prea bine de ce, iar acele relații ajung de lungă durată, dar asta e deja o problemă a acelor oameni, nu a noastră, celor de pe aici🙂. Cum spuneam, cred cu tărie că obișnuința nu e cea care ar trebui lăsată să fie coloana vertebrală a unei relații.

Nu din obișnuință îmi place Luna Amară. Chiar dacă din 2004, de când sunt la Cluj, am fost la 95% din concertele lor din oraș, nu am mers niciodată din obișnuință, ci pentru că îmi place trupa asta. Deși, dacă e vorba să aleg între un concert de-al lor și un concert cu… să zicem AB4 reunit + Lights Out în deschidere, e adevărat că voi intra pe pilot automat și voi merge direct la Luna Amară. Dar pilotul automat nu e la datorie din obișnuință, ci pentru că îmi place mie să-l las să mă conducă uneori. Fiindcă unele alegeri sunt simplu de făcut.

Pentru că am văzut și în bucătăria internă a unor trupe, pot să spun că mi se pare fascinant și demn de admirat ca un grup de oameni să reușească să mențină o relație strânsă, productivă și evolutivă pe o lungă durată de timp. O relație din asta artistică e mai ceva ca una de cuplu, creativitatea fiind o chestiune foarte intimă, un loc unde orgoliul fiecăruia iese la joacă ori la război și există un permanent pericol de a te curenta de la bâz-bâz-ul electric care se generează și se transmite.

Sorin

Pentru o formație, fiecare piesă e un copil făcut împreună și mi se pare extraordinar să poți face împreună timp de ani și ani mulți copii, pe care să-i crești la fel, chiar dacă unii dintre acești copii sunt mai atașați de un părinte, alții de altul, unii au mai mare succes în lume, alții sunt neînțeleși și trimiși la colț, iar ații sunt rebeli și mai scapă prin concerte și își fac de cap în ciuda celor care i-au creat. Sunt formații printre ai căror copiii-piese mă simt ca în familie, îi cunosc, ne-am jucat și am învățat lucruri împreună. Luna Amară e mai mult decât muzică pentru mine și, indiferent câte alte trupe aș asculta și mi-ar plăcea, va fi mereu loc pentru ”Stare de Grație”, pe-un ”Asfalt” dintr-un ”Oraș” ”Ciudat”, colorat într-un ”Roșu Aprins” sau ”Gri Dorian” fiindcă altfel, fără o doză de “Happiness Provider”, aș simți un ”Loc lipsă”, aș avea ”Luni de fiere” într-o ”Lume oarbă” aflată în ”Întunecare”. Prin patru albume și multe, multe concerte, mi-au fost alături prin ”Transitions” și ”Deadends” și-am simțit de toate, de la teama de ”No return” la căldura unui ”Little sun”. La început au fost ”Oameni noi” și ”Doar gândul” că mă salut pe stradă și în pub cu ăia de a Luna Amară îmi provoca o stare de exaltare. Acum sunt pur și simplu niște prieteni care-mi redau mereu, datorită trupei-familii pe care o au, o stare de stabilitate și echilibru și încrederea în relațiile inter-umane. Fiindcă trăim într-o lume în care e greu să mai crezi în Happy Ever After, în care ne speriem de stabilitate și-o vedem ca pe o încătușare, în care ne trezim des tânjind și respingând cu aceeași forță monogamia și continuitatea, fiindcă le vedem drept constrângere și rutină.

Am crescut fără să am cupluri pe care să le admir și în chimia cărora să mă regăsesc, dar din adolescență mi-am găsit un altfel de model de relație spre care să tind și pe care să-l admir, relațiile bazate pe creativitatea născută în comun, deși între oameni (foarte) diferiți, așa cum se întâmplă în formații. Cel mai probabil n-o să am niciodată o trupă rock, deși cândva tot o să învăț să cânt puțin la bass, dar modelul ăsta de relație poate fi aplicat și de noi, cei non-muzicali și care nu ne urcăm pe scene. Nu e vorba de a fi toți la fel și a avea o relație care se întâmplă de la sine, ci, tocmai, e vorba de oameni care sunt diferiți și își folosesc resursele și capacitățile diferite pentru a face lucruri în comun. Nu cred că trupa asta funcționează așa, pur și simplu, fiindcă nu mai cred că se poate întâmpla ceva bun fără muncă și strădanie. For a relationship to work, you need to work hard. (Nu-mi vine asta în română, că nu e același joc de cuvinte). Dar, tot așa, nu e vorba doar de hard work și no play, ba dimpotrivă.

Matilda, matza lui Razvan

Nick, solistul-chitarist e sensibil, uneori sentimental, veșnic adolescent, care ne transmite accentele depresive și melancolice, dar îndulcește Clujul cu lanțul de cofetării de la care vreau să-mi comand și anul ăsta tortul de ziua mea (Mareșal îi zice și e extraordinar de bun, nici prea dulce, nici prea sec – știe Nick ce știe). De la Sorin, basistul, preiau mereu o stare de armonie, el e familistul formației, un tip care pe cât e de calm, pe atât e de  puțin rutinat în creativitate. I se trage, fără îndoială, de la cantitățile industriale de muzică pe care o ascultă. Am descoperit o grămadă de formații de la el când eram în facultate și am ”împrumutat” foldere de pe hardul lui extern, care a ajuns la prietenul meu muzician – fuck yourself, ACTA.

Răzvan, tobarul, ascultă la fel de multă muzică ca Sorin și e pur și simplu o prezență tonică, un om de la care n-am văzut ori simțit vreo urmă de fiță în toți acești ani. Mi-e drag Răzvan și fiindcă avem în comun manifestările de drăgălășenie pentru animale – avea înainte doi rozători mici ale căror bătăi de inimă s-au terminat între timp și acum o are pe Matilda, o pisică neagră și ochioasă pe care-a făcut-o vedetă pe Facebook.

Mihnea

Pe Mihnea îl știți și voi mai bine, el e cel mai sonor și mai vizibil social. Mă uimește cu energia pe care o are și pe care-o folosește cu încăpățânare să schimbe lucrurile. Mi-a zis aici de unde vine toată energia asta, dar, cu toate că-i știu ”secretul” și-i împărtășesc viziunile, eu tot n-am de unde scoate atâta rebeliune și perseverență în a spera și a lupta pentru o altă societate civilă. (Dar vreau să devin voluntar la un ONG, fiindcă de asta cred că-s în stare.)

De la ultimul lor concert, primul de anul acesta, din 9 martie, în Gambrinus/Cluj, am simțit că formația are în sfârșit și chitarist. No offense, dar nu am făcut niciun clic cu ceilalți. Luna Amară erau cei patru și chitaristu’, tipul care mereu părea pe lângă, o adăugire.  Șerban Onțanu Crăciun, chitaristul venit recent la Luna Amară, face partea de chitară să sune mai bine ca oricând, pare că se înțelege foarte bine cu So și Răzvan fiindcă le ies minunat ritmurile împreună și, în plus, zâmbește când e pe scenă. Din punctul meu de vedere, e esențial ca o formație să se simtă bine cu ea însăși, că apoi asta îmi transmite și mie: bucuria de a fi acolo și a asculta. Cel mai nou membru e un prieten de-al unui prieten foarte bun de-al meu, deci un prieten. Aveam și-o poză cu Onțanu de la Roșia Montana din 2000-vara (că nu era toamnă), dar n-o mai găsesc să mă laud. Oricum, important e că-i din Deva, ca noi, the Hoarding Spheres duo.

Șerban, Mihnea și Nick

Șerban Onțanu Crăciun și Mihai Șarlea (my BFF)

Comments on: "Trup(ă) și suflet" (1)

  1. […] public, unde toţi ţopăim, suntem “alcoolizaţi…abrutizaţi” (da, am citat din Luna Amară) şi unora le arde mai tare de socializare. La concerte oricum te atingi cu multă lume, dar urăsc […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: