(Raluca:) Știi cum e? Ca atunci când faci mâncare. Dacă tu ai spălat, tocat, curățat, amestecat, condimentat, opărit sau fript, mâncarea e bună. Chiar și de se arde, tot o mânânci, mai ceva ca pe un fel de mâncare care-ți vine sub nas fără să fi mișcat un deget.

Sau ca atunci când faci sex. Dacă te miști și tu, dacă prinzi, pipăi, săruți, adulmeci, strângi, zgârii, mângâi, e cumva. Și dacă nu, atunci nu e prea grozav. Aproape că nu simți nimic.

Sau ca atunci când… eh, pentru mine, îmi dau bine seama că, e ca atunci când ORICE. Dacă nu pot să contribui cu ceva, să mă implic, să-mi găsesc locul, e degeaba. Unui suflet nu i se potrivește rolul de mobilă, de umplere a unui spațiu, de răspuns ”prezent” la strigarea catalogului și atât. E drept că mi-am dorit să fiu povestitor, dar unul care merge să culeagă poveștile, le caută, se entuziasmează să le descopere amănuntele intrigii și deznodământul. Adesea ajung să fiu repovestitor, să fac un fel de contabilitate pentru poveștile altora, despre care știu puține lucruri fiindcă au venit de-a gata, de-a valma și eu trebuie să le asimilez iute-iute și să le transmit mai departe. E mult mai greu să înghiți găluște gata făcute decât să culegi din grădină niște roșii și niște păstăi de mazăre și să prepari tu însăți un fel de mâncare. E ca diferența dintre ”a crede” și ”a cerceta”. Sunt oameni care sunt convinși că prima e calea cea bună, sunt ceilalți oameni, ca mine, care se simt mai bine dacă stau întâi lângă al doilea verb. Întâi cercetezi și apoi poți să crezi.

Nu mă împac bine cu lucrurile venite de-a gata, pe care să le privesc din exterior ca pe niște colete închise, în care cineva a ambalat deja cele necesare, iar eu mai trebuie, eventual, doar să acționez pe post de curierat și să le transmit de la expeditor la destinatar. Genul ăsta de muncă mă epuizează mai mult fiindcă în timp ce o execut am în cap doar că ”sunt degeaba, sunt degeaba, sunt degeaba”. Căci nu tocmai dintr-un orgoliu vine pofta de implicare, ci din nevoia de a avea un rost, un sens, o utilitate. E ca și cu respiratul, mâncatul, defecatul, dormitul. Nu poți să le ignori, să spui că nu ai nevoie de ele, că te descurci, că poți să reziști fiindcă, în cele din urmă, fără a le face încetezi să mai exiști. Dorința de a face lucruri prin care te afirmi e și o formă de egoism, dar ai nevoie de niște egoism ca să subliniezi faptul că exiști. Da, e vorba de a te simți important(ă). Însă fără a-ți da vreo importanță exagerată, ci atât cât să te simți bine în propria piele și să ai energie și entuziasm pentru mai departe. E un ciclu continuu între a da și a primi.

În ultimele zile s-au sinucis la Cluj două persoane – adică acestea au fost sinuciderile mediatizate – o studentă la actorie și un tenor de la operă. Presa a speculat (într-o serie de articole care au frizat imbecilitatea, reavoința, dezinteresul, senzaționalismul și câte și mai câte lucruri ce nu sunt deontologice) că ambii s-ar fi sinucis din dragoste: fata spânzurată cu un cearșaf de ușa dulapului, iar bărbatul înjunghiindu-se de mai multe ori în piept cu un cuțit. Citind articolele debitate pe marginea sinucideri m-am gândit la două lucruri.

Primul e acela că ambele morți au cerut implicare, multă implicare, efort chiar, perseverență, ambiție, determinare. Nu-i judec pe niciunul dintre morți, doar mă întreb dacă au încercat oare și-n viață cu aceste calități și au eșuat, având succes cu ele doar în moarte. Mi-e greu să cred că nu ar fi găsit nimic care să-i bucure, nimic pentru care să simtă că viața merită trăită, dacă ar fi avut mintea deschisă. Pe de altă parte s-a scris că în cazul fetei ar fi fost vorba de o depresie veche, iar în cazul lui de un șoc emoțional puternic, după ce l-a părăsit logodnica. Depresia și labilitatea psihică nu sunt de ignorat. E vorba de boală, care e reală, pe care ar trebui să începem să o luăm în serios și să ne implicăm. Depindem unii de alții, prin fire invizibile, mai subțiri sau mai groase, cu care ne putem ajuta să escaladăm pe vârfuri sau ne putem arunca în hăuri. Am văzut/simțit și cred că nu poți salva pe oricine îți iese în cale și nici oricine nu te poate ajuta pe tine, dar putem rămâne cât mai deschiși unii față de alții, cât timp nu ne e amenințat propriul echilibru mintal și confort psihic, cât timp simțim că implicarea noastră în viața altcuiva ar putea duce la ceva bun. Și sunt convinsă că fiecare ne putem găsi oamenii și lucrurile alături și prin care să ne putem echilibra. Totul e să ne implicăm, să nu stăm și să nu ne lăsăm să fim singuri.

Al doilea lucru la care m-am gândit citind articole cu sinuciderile e că oamenii care le-au scris – nu le-aș spune jurnaliști căci nu consider că sunt – nu au ce căuta în presă. Eu însămi nu sunt cel mai grozav jurnalist, nu sunt extraordinar de creativă, mi se face uneori teamă să vorbesc cu oameni necunoscuți, n-aș avea curajul să fac investigații și anchete. Dar îmi place să mă implic și să scot la iveală lucruri noi, sunt curioasă și am învățat să ascult, să fiu generoasă cu interlocutorul. Și o fac cât de des pot, chiar și acum, de undeva din afara presei-presă. Am fost scoasă pe tușă din presa generalistă acum mai bine de doi ani fiindcă nu eram în stare să fac ce se cere. Chestie de care, la scurt timp după ce s-a întâmplat, am devenit foarte mândră. Sunt bucuroasă de incapacitatea mea de a mă implica în ceea ce e acum presă. Dar nu pot să fiu tristă când mă gândesc că nu doar eu n-am fost lăsată să mă implic, ci o mulțime de oameni talentați, cu har, care ba au ajuns în PR, ba în marketing, ba în vânzări, ba la vreo companie aviatică arabă, ba în servicii publice. Oriunde numai nu în presă. Iar ce e acum în presa generalistă, muribundă – la asta de la Cluj mă refer – nu e vreo selecție a celor mai buni specialiști devreme ce mi se face scârbă de atâtea ori când trebuie să citesc despre vreun subiect mai sensibil, cum ar fi sinuciderea unei persoane (cvasi)publice. Profesoara și scriitoarea Miruna Runcan a pornit pe Facebook o Campanie de falimentare a jurnalismului de scandal, e de citit. Dacă din online-ul românesc pot selecta Dilema Veche, DOR și câteva secțiuni din ziarele vechi care au trecut de pe hârtie pe site-uri, de la Cluj nu prea am ce să citesc. Și uneori mi-e foarte greu să stau liniștită când știu că de implicarea celor ca mine depind lucrurile. Sunt ok unde sunt, după un lung timp în care mi-am căutat sensul, mi l-am găsit, mă simt pe calea cea bună, am început să mă implic tot mai mult și-mi place tot mai mult. Așa cum mi-a spus actrița Ana Ularu într-un interviu, ”Dacă faci lucruri care te bucură, ai timp pentru tot”. Timp îmi pot face, energie îmi pot crea, dar să le investesc unde? Chiar cred că dacă ar scrie fosta mea colegă acum stewardesă în Dubai sau un absolvent de acum câțiva ani de jurnalism care lucrează în librărie sau eu, presa din Cluj ar putea fi citibilă. Implic-am-aș și n-am cum. Până una alta, fă bine selecție, ai grijă ce citești, că ajunge să te definească! Tocmai de aceea, de săptămâna asta, am dat unlike pe Facebook paginii ”Știri de Cluj”. Pentru că prin orice metodă e la îndemână, e mai bine să fii activ decât pasiv!

Comments on: "Punctul pe iMPLICARE" (1)

  1. Pai cei datorita carora jurnalistii de care zici tu supravietuiesc sunt mereu oamenii care cumpara tabloide, se uita la Capatos si la telenovele, sunt interesati de ce culoare si-a mai vopsit parul una sau alta sau cine pe cine a mai inselat. Tu nu ai ce cauta acolo, si faci bine sa fi mandra.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: