(Raluca: ) Așteptările mele legate de sărbători (Paște și Crăciun) sunt să le trec, nu să le petrec. Dacă iese și cu petrecut – că se strecoară și niște voie bună, niște amintiri frumoase, niște momente de bucurie, e minunat, dar nu contez pe asta. Anul ăsta de Paște a fost mult mai complicat decât în orice alt an fiindcă eu am vrut să socializez cu toată lumea. Eram curioasă și mă simțeam pregătită să ies din carapace, să văd ce pot scoate din ei oamenii mei de la țară, mai cu seamă neamurile. Că am vrut să înțeleg mai bine de unde am ieșit, de la ce am plecat, să-i cunosc și cu mintea mea de acum. Oh, și mintea mea de acum a avut multe de rumegat și de înghițit în sec, chinuindu-se să nu scuipe, precum fac ei, mai toți.

Ca să contextualizez pentru toată lumea: eu am copilărit la țară, în comuna minieră Certeju de Sus din Hunedoara, unde trăiesc familii cu veche tradiție și altele care au venit acolo de prin Moldova, mai ales, să lucreze la mină, în timpul comunismului. Cei mai nou-veniți trăiesc în blocurile construite de comuniști în centrul comunei. Oamenii sunt obișnuiți să se dușmănească între ei – cei de la case cu blocurenii, cu toate că de atâția ani s-au mai amestecat între ei. Nu fără chiu și fără vai. Când unul din sat ia de nevastă o fată de la bloc sau unul de la bloc ia o fată de la casă nu e niciodată o ispravă bine primită. Și în afară de dușmănia asta mai e cea între cei din partea de jos a satului, care mai toți au bănci la poartă, de stat la povești și cei din partea de sus a satului, care se consideră mai harnici și mai cu moț. Eu am stat în prima parte a copilăriei jos, în capu’ satului, iar după ce a murit bunica m-am mutat sus, la noua mea familie, cea a învățătoarei și a fostului primar. Apoi familiile de la mine din sat, le-aș putea spune și clanuri, se mai urăsc între ele,  din multe alte motive, care mai de care mai șubred întemeiate. Cum eu am stat și în sus și în jos de sat, am fost la școală și cu blocureni și cu săteni și am două familii cu două seturi de nemotenii diferite mă aflu taman la mijloc.

Multă vreme m-am simțit cumva sălbatică fiindcă nu țineam nu știu ce legături cu unii și cu alții. Dar nu e ca în idilicele seriale americane gen ”Gilmore Girls” în care comunitatea e ca o mare familie și ți-e drag să te oprești pe stradă să saluți pe careva. Îmi dau seama că am avut mereu intincte bune de autoconservare de nu m-am băgat în relații cu ”ai mei”. Am și amintiri frumoase de la țară, nu pot să spun că nu, dar majoritatea nu sunt așa. Iar cele frumoase țin și de faptul că o copilărie, oricum ar fi, tot ajunge să fie idealizată pe când te apropii de 30 de ani.

Anul ăsta de Paște am zis ca a venit vremea să-mi calc pe coadă și să mă integrez că doar o “acasă” am și eu, ca tot omu’. La mine acasă socializarea are loc în a doua zi de Paște, mai cu seamă în cimitire, unde toată lumea e prezentă la parastas (că la noi se face parastas – cu colac, sticlă de vin, ouă vopsite, bani dați la preot și o listă cu numele morților – la fiecare mormânt). Și plimbându-mă prin cimitir să salut, să mă pup și să conversez cu unii și cu alții am trecut prin câteva episoade de-a dreptul amețitoare.

Într-unul dintre ele un neam de-al meu îmi spune, mai mult în serios decât în glumă, ceva despre moartea dorită a altei persoane, care e, de fapt, tot neam de-al meu, deși prin altă alianță. (Aș da detalii dar știu că ajunge blogul până acasă și nu vreau să pun paie pe foc). Am fost de-a dreptul lipsită de reacție fiindcă persoana bârfită de fapt mi-e mai dragă de cât persoana care mi-o bârfea, iar între cele două e o strânsă legătură de familie, formată prin căsătorie. Toată discuția era la mormântul lu’ bunica, deasupra parastasului. Fie primit întru Domnu’!

În celălalt cimitir am fost să stau cu Oviudiu, tatăl cel biologic pe care-l dețin și cu mătușa X și verișorul Y din partea lui, la mormintele străbunicilor și a frateului bunicului meu și a soției lui. Mai jos un pic era mormântul unchiului care fusese și vecin cu bunica mea și cu care am copilărit – a fost un substitut de bunic pentru mine. (Știu, e foarte complicat, dar așa e la sat, iar când mai ai și două seturi de familii în mod cert ești neam cu toată lumea.) Verișorul Y vede prin cimitir două tinere despre care începe să spună că sunt niște piți care se cred VIP-uri sau ce e cu ele îmbracate așa cum sunt îmbracate, bla, bla, bla. (Erau îmbrăcate… obișnuit, nimic extraordinar.) Peste câteva minute mă pupam cu una dintre ele, o brunetă în pantaloni albi și o bluză cu gri deschis, căci mi-era verișoară – nepoata unchiului care mi-a fost ca un bunic. Ăștia doi verișori ai mei vin unul din partea unui străbunic, unul din partea celuilalt, deci nu sunt neamuri între ei decât prin alianță. Și-atunci m-am luminat! Că de fapt, eu, așa plecată de-acasă cum sunt (se poate citi asta și în sens propriu și figurat și cum vă duce capul) am o viziune mai de ansamblu asupra… comunității, fiindcă ei între ei habar nu au cine e “cu noi” și cine e ”împotriva noastră”. Nu că nu s-ar putea detesta la fel de bine, chiar mai ceva, dacă ar știi că sunt neamuri de sânge. Că oricum la țară e plictiseală și dacă bârfă și zâzanie nu ar fi, ce ar mai fi?

Și-apoi am aflat de la mătușa X că tanti Lia (mama mea adoptivă) e bolnavă la pat și nu mai iese din casă fiindcă a fost grav operată. Grav operată a fost, dar acum vreo nouă ani și de atunci a mai fost operată o dată acum vreo doi ani. Tanti Lia nu a zăcut pe pat mai mult decât perioada de convalescență și e cea mai activă și mai energică persoană pe care o știu. Și de data asta a urcat panta spre cimitirul de la Hondol de mai să mă facă pe mine să gâfâi, iar când am mers să-mi prezinte mieii de anul ăsta am crezut că pic jos când a ridicat mieluța neagră (de cel puțin 15 kg) înainte să mă dezmeticesc. Mi s-a făcut negru în fața ochilor când mătușa mi-a spus că știe ea cum tanti Lia zace și că n-a mai ieșit din casă. Nu-i așa, toată lumea știe la sat mai bine decât tine ce ai în casă. Chiar dacă nu a mai fost la tine în casă de ani întregi ori nici nu a fost niciodată. Și-apoi am mai aflat de la o vecină că tanti Lia sigur are metastaze și aia înseamnă durerea ei la șold. Degeaba i-am explicat că dacă ar fi fost metastază și nu o articulație tocită, acum eram la parastasul de un an, nu o așteptam să ne aducă prăjituri de la bucătărie.

E limpede că nu aș putea trăi la sat în așa o ”comunitate”. Ok, la oraș nu te (prea) știi cu vecinii de bloc și ai putea să pici în casă și să crăpi, iar ei să-și dea seama după o săptămână, când cheamă pompierii să spargă ușa, dar prefer să stau la oraș chiar și așa. Și-apoi, n-am neamurile care să-mi poarte… de grijă, dar am cei mai minunați prieteni pe care mi i-aș fi putut dori și avem grijă între noi unii de alții, chiar dacă de multe ori de la distanță și chiar de prin alte țări.

Am învățat multe despre mine și despre natura umană stând “acasă – acasă” anul ăsta de Paște. Și deși o să sune îngâmfat: eu sunt o fată de la țară. Eu sunt adevărata fată de la țară. Da, stau la oraș, însă am în jur genul acela de comunitate care a dispărut de la sat, cel puțin de la mine din sat. Noi încă ne mai dăm împrumut zahăr sau ouă. Iar capre nu avem, așa că nu ne dorim să le vedem moarte pe ale nimănui.

O conversație drăguță tot am avut. Cât stăteam cu prietena mea Mimi – care e și ea de la Certej – la mormântul bunicii ei,  ne-am întâlnit cu băiatul de care mi-a plăcut mie prima dată, când eram în clasa a treia. El e verișor cu Mimi (nu era să fie tot cu mine🙂 ) și am descoperit că e un om de treabă, e pe picioarele lui, nu-i bătut în cap, e optimist, autoironic și încă simpatic, chiar dacă a îmbătrânit și asta se vede. (Că la mine și la Mimi noi zicem că nu se vede și așa suntem susținute cu complimente, probabil înciudate, dar oricum complimente.) Tipului ăstuia îi e frică de două lucruri pe lume: de dentiști și de gâini. Nu de cocoși, ci de găini, fiindcă atunci când era mic trebuia să ia ouăle din cuibar și gâinile puse pe clocit îl ciupeau de mâini. Mda, întotdeauna mi-au plăcut ăștia mai efeminați, dar, cum spuneam, autoironici și pe picioarele lor, până la urmă.

Așa că acasă am avut senzația că m-am reîntâlnit cu mine: știu de unde am plecat, știu de ce am plecat, știu cine sunt și de ce sunt așa și îmi mulțumesc.

Comments on: "Veșnicia s-a născut la sat. Și odată cu ea, bârfa" (5)

  1. Florina said:

    Frumos articol, pot spune că redă cu acurateţe modul de viaţa rural prin cele câteva idei principale pe care le-ai prezentat🙂 n-ar mai fi nimic de adăugat in sensul ăsta, felicitări!
    Ar trebui să mă bucur sau nu prea pentru faptul că m-am recunoscut intr-unul din personajele relatării?…….
    M-am gândit mai bine şi am hotărât să mă bucur că te-am întâlnit şi ne-am salutat, aşa ca la ţară, că mai mult oricum nu se putea.
    Si să mă bucur si mai mult pentru comentariile aflate pe aceasta cale, ele nu pot decât să-ti confirme incă o data faptul că “vesnicia s-a născut la tară”….Vorbă mare!
    Te salut!:)

    • (Ralu) Heeei, Florina! Mă bucur că ți-a plăcut. Oricum tu ești personaj pozitiv. :)) Nemurile au și ele, fiecare părți bune ca oameni, doar că le e în sânge bârfa asta și cu rost și fără rost și fac o grămadă de gafe și scot pe gură tot soiul de tâmpenii. Dacă nu li se întâmplă mare lucru, nici nu au despe ce vorbi, ce-i drept.

  2. Stii, ar fi si solutii simple pentru la tara. Adica matusa ta putea sa mearga sa vada cu ochii ei daca tanti Lia sta bine sau e bolnava, daca are nevoie de ceva sau daca e la pat. Nu e greu. Si apoi, nu era mai ok si mai diplomatic sa te intrebe ce face, inainte sa scoata un diagnostic?
    Oricum, la tara e fun, dar sa mergi asa, o data la mult timp. De stat acolo mai mult de cateva zile nu e sanatos. Eu nu reusesc sa imi imaginez nimic pentru vizita mea la tara din vara asta. Adica orice scenariu pe care il construiesc mi se pare slab, sunt sigura ca voi vedea doar chestii care or sa ma socheze, o sa intalnesc persoane carora nu stiu cum sa le vorbesc, oamenii vor fii batrani sau morti sau casatoriti, ca doar au trecut 3 ani de cand n-am mai pus piciorul in Gradini…

    • Și la mine oamenii sunt bâtrâni, morți, căsătoriți sau mult prea îmbătrâniți. Cel mai dureros a fost să văd la Hondol mormântul prietenului meu Adi, care are pe el un brad fără crengi extraordinar de înalt și o poză cu Adi în party mood, mare de vreun metru pe un metru. Nu că l-ar putea uita cineva vreodată. Mă gândesc la el în fiecare zi. Pe de altă parte, așa e cel mai normal să fie mormântul lui, cu o poză mare cât un banner cu el răzând. Era singura persoană de la mine de la țară la care nu mă pot gândi altfel decât zâmbind și văzându-l zâmbind. Uneori îmi pare rău că a vrut așa de mult să rămână acolo, dar dacă așa a simțit să facă, așa îi voi onora memoria.

      • Acum iti zic, cand mi s-a intamplat chestia, ca asa o numesc acum, chestia, m-am gandit la Adi in cele 23 de secunde cat am fost singura pe bancheta din spatele unei masini in asteptarea pompierilor. Nu il cunosc, dar am fost aproape de el si ma gandesc cum as putea eu accepta vreodata o chestie de genul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: