Milada e simpatică atunci când e empatică & camuflată, dar nu toți suntem ca ea.

(Raluca:) Azi m-am dat doi pași în spatele meu și m-am gândit așa: întotdeauna mă înșel când am dreptate și întotdeauna am dreptate când mă înșel. Lucrurile nu sunt nici bune, nu sunt nici rele. Sunt. Un fir de mătrăgună nu știe că e rău. Poate nici nu știe că e. (Eh, dar nu vreau să contest sufletul unei plante. Din cauza culpei pentru plantele din ghiveci pe care le cam chinui vreau să cred că n-au suflet ca să nu fiu nevoită să accept că n-am eu destul suflet.)

Oamenii nu sunt nici buni, nici răi. Sunt. Diferența e că, de cele mai multe ori, noi știm dacă am făcut ceva bun sau ceva rău, dar toți avem motive, justificări, circumstanțe atenuante să facem ceea ce facem. Suntem nici buni, nici răi. Și buni, și răi. Alternativ și simultan. Dacă te uiți la un film biografic nu sfârșești prin a empatiza cu protagoniștii? Ții cu ei chiar dacă știi că sunt răi. Le vrei binele, le iei apărarea în gândul tău, vrei să se sfârșească cumva fericit pentru ei.

Recent m-am uitat la ”Infamous” (2006), varianta spusă mult mai bine a întâlnirii  scriitorului / jurnalistului /excentricului Truman Capote cu cei doi criminali care au ucis o întreagă familie și au devenit subiectul cărții ”Cu sânge rece”. În paranteză fie spus, nu mi-am dat seama că Daniel Craig era criminalul de care se atașează Capote decât când am citit distribuția de pe generic. Craig e vopsit brunet. A, și joacă foarte bine. Am plâns șiroaie la film de dragul personajului lui, cu toate că știam că e un criminal. Dar filmul m-a făcut să-l văd prin ochii lui Capote, m-a făcut să-l văd în primul rând ca prieten al ciudatului jurnalist și doar puțin de tot criminal, undeva pe fundal. Prietenia sau iubirea te pot face să ierți orice, să găsești scuze sau motive să ții la celălalt, indiferent de ce a făcut rău, contând, în schimb, pe părțile sale bune. Prietenia sau iubirea schimbă proporțiile faptelor și o crimă poate să însemne mai puțin decât lucrurile frumoase pe care le ai în comun, lucrurile pe care e construită relația.

Capote a empatizat enorm cu criminalii despre care a scris cartea ”Cu sânge rece” și a așteptat câțiva ani execuția lor, pentru a putea publica povestea cu tot cu sfârșit. Un adevărat chin pentru el. N-a mai putut scrie altă carte apoi, deși a încercat să scrie una, care s-a dovedit o colecție de bârfe insuficient camuflate în literatură despre amicii lui – actori, regizori, mondeni, moștenitori ai unor familii, producători tv, bancheri, manechine, magnați ai timpului. Din această carte  – “Answered Prayers” –  a publicat doar două fragmente în revista Esquire, a provocat scandaluri, iar Capote s-a oprit din scris. Cariera lui s-a terminat, de fapt, ”Cu sânge rece”. Empatia pe care a simțit-o Capote cât timp s-a documentat pentru această carte l-a consumat de tot și n-a mai putut să-și asume încă o sarcină de felul acela.

De învățat de aici că empatia trebuie împărțită cu zgârcenie, fiindcă e o resursă care, dacă nu se epuizează ea, ne epuizează pe noi, ne stoarce, ne vlăguiește. Empatia e riscantă și poate să devină toxică. De câte ori empatizezi profund cu oameni pe care nu poți să-i ajuți și să-i salvezi din situația în care sunt, pierzi din tine alături de ei, pierzi din energia ta, din optimismul tău, din viața ta. Lui Capote i-a ieșit o carte, capodopera lui, dar nu întotdeauna iese ceva bun din empatizat. Îți asumi riscul, pe pielea ta, expunându-te. S-ar prea putea să te înghită și să te mistuiască. De empatizat poți empatiza cu oricine, sigur găsești un motiv, ceva în comun, ceva bun în celălalt, ceva de care să-ți ancorezi încrederea și simpatia. Dar are rost? Și până unde și cât merită să te ”bagi”?

Limita mea de empatie pe undeva pe acolo unde îmi dau seama că s-a ajuns să îmi pese mie mai tare de starea de bine a persoanei, decât îi pasă persoanei în cauză. Asta e deja o situație rea pentru că empatia ar trebui să fie un sentiment mai slab, nu mai puternic decât ce simte persoana care generează empatia. În orice caz limita mea e după ce încerc de mai multe ori să ofer soluții, să ajut, să zic o vorbă bună, să fac clovnerii și să fiu spirituală pentru bunăstarea altcuiva, iar rezultatul e mult sub așteptări sau chiar nul. Atunci îmi iau jucăriile și plec (au vin). Dezamăgită și cu un sentiment de înfrângere, dar mă urnesc de acolo, căci am învățat să mă apăr cât de cât de oamenii în pielea cărora se ascund sugative energetice, hăuri de pesimism, grămezi de negare și blazare. Mai pe scurt – nimicuri. Plec destul de greu pentru că știu că dacă renunț în felul acesta la cineva, renunț pentru totdeauna. Plec destul de greu pentru că și eu am fost mulți ani o sugativă energetică și am scăpat pentru că mi s-au oferit șanse să ies, iar acum empatizez, cumva  retroactiv, cu oamenii de acest gen. Însă atunci când îmi justific empatiile astfel, Tana se încruntă și-mi spune: ”Bine, Raluca, dar ție când ți s-au dat șanse nu ți-ai bătut joc de ele!”.

Încerc să am grijă în general cu dozele de empatie pentru că abilitatea asta de a simți alături de alții mă poate face să sufăr mereu. Sigur există în momentul ăsta, și în orice alt moment, măcar o persoană din anturajul meu care e tristă, care nu se simte bine și cu care aș putea să empatizez prea tare, să preiau starea. Cineva care nu are job, cineva care a fost respins de persoana iubită, cineva bolnav, cineva în doliu, cineva dezamăgit, cineva care a făcut un accident, cineva care a picat un test, cineva care a pierdut bani etc. Sau, și mai simplu, cineva cu curu’ în sus care n-are chef de viață și vrea musai să-ți comunice în toate felurile că totul e un rahat, din punctul său de vedere.

Încerc să-mi aduc aminte și să-mi spun în fiecare zi, uneori de mai multe ori: ”Nu se poate să fim toți bucuroși simultan și nu pot aștepta să se întâmple asta ca să mă simt și eu bine. Acum nu am un motiv serios să fiu tristă, așa că o să fiu fericită”. Iar când asta nu funcționează de la sine, mi-aduc aminte ce oribil a fost când am luat notă mare la examenul de capacitate, iar ai mei s-au răstit la mine să nu mă mai bucur atât prin curtea școlii că alții au picat, așa că nu toată lumea are motive de bucurie. Așa-i, n-are toată lumea motive de bucurie, dar ce-am învățat între timp e că nici nu va avea niciodată toată lumea motive de bucurie, însă nici eu nu am tot timpul și nu pot să le ratez … din empatie.

Comments on: "Ia, te rog, fii simpatic(ă) și nu mai sta așa empatic(ă)!" (4)

  1. Pai ti-ai meritat-o, asa ca bucura-te de ea, de pacea asta. Daca nu te identifici perfect cu problemele celorlalti, nu inseamna ca nu esti o buna prietena, ci ca stii sa asculti si ca trebuie sa te protejezi.

    • Câteodată este un efort mai mare să nu te identifici cu problemele celorlalți decât s-o faci. :)) Ca de exemplu în seara asta când deși nu-mi pasă de avere tot am ajuns să mă simt ca Ilie Moromete.

  2. Timeea said:

    Empatia te ajuta,e asul din maneca,ochelarii cu care vezi prin persoane atunci cand vrei asta!A ajuta pe cineva inseamna a putea fi obiectiv,fara a adauga subiectivitate+sentimente proprii. Daca deja te identifici cu cineva,daca-i preiei problemele,sentimentele,poate si gandurile in dorinta de a ajuta in cel mai bun caz doar te epuizezi si nu ramai cu frustrari,resturi,etc,insa asta nu mai e empatie!!! Se numeste contratransfer fata de persoana in cauza:),intrati amandoi in cercul nevrotic vicios,intr-un asa numit delir. Cu cat reusesti sa devi mai empatica fata de o persoana(sa-i vezi problemele obiectiv!) cu atat scade contratransferul. Ca sa poti imbina,folosi eficient aceste doua amptitudini:empatia si contratransferul(pt ca da!ambele se pot invata)indicat ar fi sa te autoanalizezi tu in acele situatii naspa despre care ai povestit mai sus…ce din tine te face sa actionezi astfel?… Rau e ca din acel cerc nevrotic vicios persoana mai “puternica”evadeaza prima,cea care a fost ajutata,lasand tot bagajul de rahat celeia care ramane in spate…:*

    • (Raluca) Timi, mersi mult pentru delimitarea foarte descriptivă. Așa e, doar că eu nu prea văd întotdeauna limpede limita dintre empatie și contratansfer, curg una din alta. Însă mai sus nu mă refeream la a te chiar identifica cu persoana cealaltă. Pentru că nici Capote nu s-a identificat cu acel criminal, dar îi păsa foarte mult de soarta omului pe care și l-a făcut prieten, dar care tot urma să fie executat, fiind condamnat la moarte pentru ce făcuse. Așa că nu e vorba de identificare, ci de preluarea acelei stări, dar din poziția ta. De exemplu eu știu că am job, dar tot îmi pare rău pentru cineva care nu are. Sau eu știu că nu am cancer, dar tot sufăr pentru cineva apropiat care are. Chestii de genul acesta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: