(Raluca:) Melinda s-a semnat ”o relație specială de-a ta” pe o felicitare de ”La mulți ani!” de-acum… hm… trei ani (cred). Doar pentru că noi ne înțelegem și ne simțim bine în prietenia noastră încalcăm vreo două, trei tabuuri, stereotipuri și prejudecăți. Dar așa s-a întâmplat că după foarte scurt timp de când ne-am cunoscut de-adevăratelea nu ne-a mai păsat că am pornit de la a avea în comun ceva ce oamenii nu-și doresc să aibă în comun. E amuzant să vedem reacțiile oamenilor când ne întreabă cum ne-am cunoscut. Nu, n-am să vă spun decât că reacțiile principale sunt ”Seeerios?!” și ”Ah, dar nimic nu mă mai miră!”.

Important e că acum avem în comun o mulțime de lucruri pe care oricine le vrea cu oamenii dragi. Ce n-avem în comun e limba maghiară. Aș vrea s-o avem în comun, dar sunt prea leneșă și nu îmi fac timp s-o învăț. Puteam când am stat  împreună vreo două luni, dar amândouă avem un debit verbal ce depășește media de cuvinte pe minut a unui om obișnuit așa că ne trebuia o limbă pe care s-o stăpânim amândouă ca să reușim să ne terminăm poveștile. Să le terminăm cât de cât.🙂

Și-apoi Meli e sătulă de târșâit de câte o conversație prin limbi știute doar câte un pic de interlocutori sau de ea ca s-o mai pun să mă suporte și pe mine schimonosind trei silabe în ungurește. E sătulă de conversații din astea inter-culturale și inter-etnice fiindcă așa s-a întâmplat ca, în timp ce-și căuta rostul și locul, să călătorească prin SUA, Grecia, Anglia, Turcia, Mallorca, Danemarca… și-o să mai urmeze cel puțin Norvegia și Australia în următorii doi ani. Nu cunosc pe nimeni altcineva să fi plecat prin atâtea locuri și totuși, e singura relație, în afară de cea cu Mimi, care a trecut testul distanței pentru mine. Mai am și alți prieteni departe, dar cu nimeni nu a fost așa de natural să păstrez relația strânsă, așa că restul relațiilor sunt ori simbolice, ori episodice ori intermitente. Explicația mea simplă și logică e că, spre deosebire de relațiile din liceu sau din facultă, care pot să fie numai contextuale și bazate pe proximitate și teme de făcut în comun, Melinda și cu mine avem o prietenie care s-a legat când eram amândouă deja mari și știam cine suntem și ce vrem de la viață.

Aceastea fiind zise și cadrul acțiunii fiind stabilit, pot trece la partea cu câteva inter-etnicități și multiculturalisme că e simplu de priceput acum de ce și cum ajung eu să stau la masă cu maghiari… și nu numai.

Secvența 1: Melinda, eu, Cosmin și Steffen – danezul mai mult sau mai puțin zburător al Melindei eram pe un maidan de prin Făget, unde cică făceam un picnic improvizat și destul de spontan. Maidanul era ales – prost – de mine și era în pantă, așa că stăteam fie perpendicular, fie proptiți și proțăpiți în coate și călcâie, să nu ne scurgem la vale. Din cauza pozițiilor noastre… ăăăă… geo-strategice, râdeam într-una. Fiecare în limba lui, dar cum știam toți mai multe limbi, râdeam cât se poate de multicultural. Intră în cadru un câine flocos. Cosmin se ridică, desigur, să-l flocăie de drag. Că așa face cu toți, găsi-și-ar vocația la un adăpost pentru animale! Eu îi spun Melindei, care nu este tocmai o fană a animalelor cu blană (da, îi plac șerpii) că așa e Cosmin, cum vede un câine maidanez, cum fuge la el să se joace. Melinda se uită la mine mirată și mă-ntreabă: ”Tu, cum adică e câinele MAI DANEZ? Mai danez decât ce?” Pufnesc în râs. Ceilalți trei nu pricepeau ce m-a apucat. Cosmin nu auzise, Meli nu știa ce înseamnă maidanez în română, iar Steffen nici atât. Deci m-apuc să explic în limba noastră comună că ”in romanian we have a word for stray dog that sounds like Hahahahahahaha! moredanish as in more danish, Hahahahahahaha! but actually has no connection what so ever with Denmark, is just a coincidence. Hahahahahahaha! It’s NOT offensive! Hahahahahahaha! Sorry, Steffen. Hahahahahahaha! ”. Nu terminăm de râs, împreună în cele din urmă, că îi sună telefonul Melindei și se apucă de vorbit în maghiară. Steffen devine câteva secunde atent și concentrat la mine și la Cosmin, apoi exclamă încântat: ”You can’t understand that either!”. Da, nu pricepem nici noi ce vorbește Meli în maghiară, dar o pricepem pe ea în rest, iaca avem ceva în comun, ce bine!😀

Secvența 2: Melinda mă scoate într-o seară în Euphoria Music Hall la un eveniment al comunității maghiare la care mergem cu prietena ei, Timea. (Una din cele două. Am și eu o altă prietenă Timea proprie și personală de care mi-e dor că-i oz Budapeșt.) Era un eveniment caritabil, gratis, dar cu strângere de fonduri pentru o cauză nobilă. A început cu un show de stand-up comedy din care, desigur că nu am înțeles mare lucru, dar mi-am dat seama că tipul din stânga scenei era foarte talentat căci trecea cu ușurință și rapiditate de la un personaj la altul, schimbând vreun accesoriu, dar în special intonația, ritmul vocii, tonalitatea, mimica și gesturile. Când nu știi limba, iei orice ți se transmite din limbajul non-verbal cât să pricepi măcar puțintel. Am priceput cam ioc – deloc, dar a fost distractivă experiența, ca un fel de a simți autismul fără să fii autist. Apoi a fost concert cu o trupă rock a unor oameni de vreo 50 de ani, foarte bucuroși să cânte. În sală era oricine de la cinci la cine-știe-câți ani, n-am mai văzut la concert așa public neomogen din punct de vedere al vârstelor de la Zilele Clujului. Foarte mișto. Nagyon szep, vreau să zic. La un moment dat o luminiță ca un licurici începe să mi se zbânțuie prin cap, mă întind spre fete și le zic încântată ca un copil de 3 ani care poate să pronunțe ”R”: Asta e piesa cu Scufița Roșie și Lupul! Melinda și Timea, la fel de încântate, se uită una la alta lăudându-mă pentru cât de repede prind eu maghiară și ce mult înțeleg ”deja”. (Mă rog, de când a început acest ”deja” ar fi trebuit să fiu la stadiul de conjugare de verb, dar eu știu vreo 10 substantive în maghiară, 50, dacă numărăm și cele ca nădrag, cetârnă, vailing și celelalte cuvinte care se cheamă că-s românești în Ardeal, deși-s ungurești.) A trebuit să le mărturisesc că, de fapt, tot ce am înțeles din piesă e Piroshka și știu că piroș e roșu și farkaș care știu că e lup, iar de-acolo și din mișcările solistului a fost lesne să pricep că era vorba de o povestire modernă a basmului cu Scufița Roșie.

Secvența 3: Oamenii nu mă cred că eu chiar îmi doresc să învăț limba maghiară fiindcă mă fascinează. Acum chiar a trecut mult, mult timp de când aș fi învățat-o pentru un tip și dorința tot a rămas, deci e pe bune. Cred că o să fiu mult mai creativă și mai bună la scris după ce-o să știu maghiară. Bineînțeles cu condiția să-mi fac timp și să-mi adun ambiția și perseverența pentru asta cândva înainte de pensie, când încă mi-ar fi util să știu maghiara. Da, nu sună grozav de bine când o auzi. Cel puțin nu la început, dar depinde și de la cine o auzi, fiindcă nici româna vorbită a la Cluj, cu mănășturismele neaoșe n-o recomand drept dezmierdare pentru urechi. Mie nu-mi place maghiara pentru cum sună la alții. Îmi place maghiara pentru cum sună la mine. Da, știu, știu, eu nu vorbesc maghiară. Dar alea câteva chestii pe care le știu îmi plac foarte mult cum se rostogolesc din aparatul bucal. Cum să spun… faci alte chestii cu limba din gură când vorbești limba maghiară. Mie îmi place și rusa cum sună, dar asta e altă poveste. Ambele limbi au sunete pe care noi nu le avem. Cam cum avem noi ț și ș în plus față de alte limbi. Sau e în engeză „th” de la the pentru care iar faci chestii diferite cu limba. Ce vreau să spun e că maghiara mi se pare sexuală ca rostire. Da, știu, știu, știu! Freud zice c-am rămas în faza orală de dezvoltare. Eh, asta este. În vreo fază sau alta suntem toți, nu? Și o prefer pe asta orală decât pe aia anală. Cum tot suntem prin zonă o să vă spun și ultima expresie pe care am învățat-o în maghiară: tükör tojás. Așa le zice ouălor ochiuri, ouălor prăjite, dar mot-a-mot în maghiară înseamnă ouă oglindă și asta pentru că și la ei li se spune ouă și testiculelor. Știți cum bărbații care au burtă mare nu-și mai văd testiculele decât în oglindă, deci e ca și cum nu le-ar avea, ca și cum ar fi prăjite. Ei, bine da, așa vorbesc ei despre mâncare. E fascinant! Și cred că pe aia cu pâinea cu blană – bundaș kenyer – adică pita în ou, o știe toată lumea (din Ardeal), nu? Mi-e ciudă că nu țin minte expresiile astea. Mă entuziasmez de fiecare dată când mai aflu câte una și am revelația unei cu totul alte forme de a vedea lucrurile și a le denumi, dar apoi le uit. De-asta vreau să învăț maghiară. La o școala din Budapesta unde studenți străini învață maghiară s-a făcut un filmuleț și unul a zis că maghiara „it’s like magic mushrooms”. En és cred idem.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: