(Tana:) Momentul în care mi-am zis „Gata! Trebuie să pleci de aici!” a avut loc după o plimbare cu Raluca prin cartier. Ea era fericită, radia, vorbea mult cu ochi strălucitori, iar pe mine mă deranja. Nu mă irita din egoism, sau pentru că mi s-ar fi părut normal să rezoneze ea cu mine, ci pentru că îmi era rușine. Nu aveam nici un motiv să fiu atât de inertă, toate erau la locul lor, mai puțin eu.

Așa că am plecat. Unii, când văd corăbiile cum se îneacă iar ei sunt departe de ele, la mal, aleg să întoarcă spatele și să-și facă alte ambarcațiuni : se cufundă în muncă, în sport, orice îi duce cât mai departe de ceață. Mi se pare normal, sănătos chiar, dar eu nu-s construită așa. Eu trebuie să-mi iau costumul de scafandru, și când apele sunt mai puțin tulburi, să mă duc în larg și să mă scufund până la epave. Trebuie să văd cu ochii mei ambarcațiunea, să pun degetul în rană, să răsolesc prin cotloane, până ce mi-e clar fără nici un dubiu de ce expediția a eșuat atât de lamentabil. E o treabă riscantă, rămâi de multe ori pe fundul apei, cu prea puțin aer și cu o durere acerbă în plex. Dar introspecția mă ajută să înțeleg, să-mi pun anomaliile în ordine și să am grijă să nu le mai repet vreodată.

Am descoperit în cursul scufundărilor mele o sumedenie de defecțiuni, piese puse altundeva de unde le era locul, piese ce lipseau cu desăvârșire, piese montate înainte să le înțeleg rostul cu totul. Trei defecțiuni, trei idei pe care habar nu aveam cum să le folosesc ca să dea maximul de randament mi-au atras atenția. Din cauza lor, flota mea aparent strălucitoare și puternică s-a scufundat atât de aproape de destinație.

Fericirea e una dintre ele. O aveam în dotare, dar era atât de prost înțeleasă, era un motor care se alimenta de la surse perisabile. Dacă afară era soare, căldură, motorul tura fără probleme. Cum dădea de vremuri tulburi, începea să scârțâie până ce ajungea să se oprească de extenuare. I-am citit cartea de instrucțiuni, istoricul și am aflat că fericirea s-a schimbat atât de mult în timp. Pentru grecii lui Homer era direct legată de noroc, apoi Aristotel i-a zis virtute. Evul Mediu te provoca să o aștepți pe malul celălalt. În epoca luminii, fericirea era sinonimă cu plăcerea. Acum, fericirea e văzută ca o stare de veșnică platitudine, ca un cățel flocos și cald cu care te joci naiv în parc la soare. Dar motorul fericirii nu-i perpetuum mobile. Știm acum că fericirea ține mult și de genetică, de locul unde ne-am născut, de soare, dar concluzia la care am ajuns e că ne gândim prea mult la fericire. Prea vrem să fie ea singura sursă de energie care să ne ducă mai departe, când noi suntem construiți să funcționăm pe doze intense și limitate de extaz. Vine și pleacă, iar noi îi dăm prea multă importanță, o punem sub microscop, o tratăm ca pe un scop. Ne concentrăm pe fericire, când ea e doar un apendice al experienței, cea care defapt contează. Esențial e să trăim, în tot felul de ritmuri, să ne scriem romane de amintiri, să fim bucuroși, triști, expansivi, să-i mai dăm răgaz abstractei fericiri să se încarce de unde știe ea mai bine : din adâncurile fiecăruia dintre noi.

Am căutat apoi prin alte părți, am întors epava cu fundul în sus, ca să dau de motivație. O pusesem cu mâna mea la locul ei, fix în cală. Ia-o de unde nu-i. Am crezut că s-a rostogolit pe parcurs în mare. Dar nu. Am aflat apoi că nu e numai un singur fel de motivație : e motivația aia pe care o știam eu, aia care te entuziasmează, care te face să pornești mereu pe alte drumuri, e dinamică, te încarcă cu adrenalină. E focul de care ai nevoie ca să te aventurezi în nou, necunoscut. Dar nu știam că, pentru a ajunge la sfârșit, aveam nevoie de încă un fel de motivație – statică. Arde mocnit, are răbdare să duci la bun sfârșit ce-ai început cu sora ei zăludă. De aceea unii dintre noi încep mereu lucruri noi, dar cum entuziasmul dispare, cum facem stânga împrejur și lăsăm treaba pe jumătate terminată ; iar altora li se zbârlește părul de pe ceafă la ideea de a ieși din rutina pe care au ajuns să o știe ca în palmă. De acum știu că nu mai plec niciunde până ce nu sunt sigură că am la bord ambele motivații : și cremenele ce aprinde scânteia și cărbunele puțin umed ce ține flacăra în viață.

În cele din urmă, am rămas frapată de un detaliu tehnic pe care nu l-am luat deloc în considerare : nava mea nu avea centru de greutate ! Așa a ajuns să plutească în derivă, în ape tulburi nu se mai putea ține la suprafață. Echilibrul interior nu-i o noțiune pe care o găsești într-un moment, ca mai apoi să te bazezi mereu pe el. Echilibrul e dinamic, se mișcă o dată cu tine, are nuanțe și intensități în continuă schimbare. Un fel de „nici prea – prea, nici foarte – foarte”. Clișeul ăla al americanilor și al alcoolicilor anonimi cu „God, give me the wisdom…”, îl știți. mi-am dat seama că trebuie să fiu atentă la cât de mult din mine proiectez în afară și la cât din afară permit să-mi invadeze înăutrul. Zic de echilibru în final, pentru că mi se pare de nenumărate ori mai vital ca fericirea. Când tot restul cedează, când te amenință nori negri, fulgere, tensiunea e sufocantă în aer, conștiența centrului de greutate te ține la suprafață. Nu mai alergi între bine și rău, între prea mult și prea puțin, ci te plasezi pe linia subțire din mijloc, de unde poți privi cele patru colțuri ale zării tale, plus alte miliarde de perspective, ale tutoror celoralte corăbii cu care de întâlnești pe mare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: