(Raluca:) Ce faci când nu mai ai bani nici de pită? Faci pită, asta faci! E foarte important să ne aducem aminte că banii sunt numai un mijloc de a ajunge la lucruri, sunt niște intermediari, iar noi avem și calea directă de a ajunge la acele lucruri. Vrei pâine și nu poți să cumperi o pâine, atunci iei niște făină, niște apă caldă, niște sare și niște bicarbonat ori praf de copt ori drojdie (ce-o fi) și îți faci pâine! Eu am pus și semințe de floarea soarelui, mac, rozmarin și oregano, dar numai pentru că, locuind singură, nu trebuie să țin cont de gusturile nimănui. Ăsta e unul dintre (puținele?!) avantaje ale statului singură. Am citit mai multe povești ale oamenilor care, în lumea noastră de acum și din voință proprie, nu obligați de împrejurări, au decis să trăiască fără bani. O poveste esta asta, alta asta, mai e una aici, iar cu tipa din cea de-a treia poveste este şi film.

E  foarte greu să ne dăm seama de calea directă spre lucruri, cea fără bani, căci de amintit nu prea ne putem aminti devreme ce noi, cei din generațiile contemporane și din zona asta de lume, nu am prea trăit fără bani, ca să avem cum să înțelegem că se poate fără ei. Mi-aduc aminte că și când eram mică nu ceream fructe din grădină, ci ceream bani să-mi iau finetti în cutiuță din aia în formă de inimioară. Probabil că avea vreo 20 de grame de ciocolată cutiuța aia, căci era foarte mică, dar îmi plăcea lopățica pe post de linguriță și ambalajul colorat. Și da, era bună. Nu mai bună decât ar fi fost niște cireșe sau niște mere din grădină – sau ce fruct era de sezon, dar fructele erau gratis și la îndemână, deci mai puțin dezirabile.

Iată că mulți ani mai târziu am ajuns să mă educ să mi se facă poftă pe ceea ce am. Dacă am orez, mi se face poftă de pilaf cu doi morcovi, un pumn de linte și un cartof (ieri am găsit un cartof mare roșu pe stradă, mai sus de Agronomiei și cu el am făcut pilaful). Ce am prin cămară sau prin frigider și pot mânca, de aia mi-e poftă. M-am setat în așa fel încât nici nu mă mai gândesc la altă mâncare cu stomacul, ci aşa… abstract. Mâncarea aia pe care o pot mânca e cea mai bună în acel moment, chiar dacă știu foarte bine că mă mint. Citesc în continuare bloguri culinare, căci așa cum îmi spune Mimi, sunt o mare masochistă, dar le citesc în cea mai mare parte a timpului cu detașarea cu care aș citi o revistă pentru mecanici auto. Din fericire, uneori chiar mai apare câte o rețetă pe care o pot face. O cană de făină, o cană de zahăr, o cană de fulgi de cocos și iaca prăjitura (rețeta e de pe blogul Laurei Adamache)! Eu am pus câte două căni, să fac mai multă, că am fost la băieți „în vecini” și vroiam să fiu sigură că ne săturăm. Chiar e tare, tare bună prăjitura asta, așa… simplă cum e.

Teoretic aș fi o tânără femeie care trebuie să se descurce de minune pe picioarele ei. Lucrez în domeniul în care m-am școlit, îmi place, și iau bani atâția de mulți câți se poate spera să câștigi, la vârsta mea, ca redactor, într-un oraș din România, altul decât București. (Acolo sunt bani mai mulți, dar și chirii pe măsură și transport mai complicat, deci ajungi la aceeași poveste.) Teoretic ar trebui să mă descurc. Practic abia mă descurc. În țara noastră nu numai că nu e încurajat traiul ca persoană singură independentă financiar, dar e chiar împiedicat la tot pasul. Chiriile sunt concepute să fie plătite în mai mulți. Doar camerele infinitezimal de mici costă cât poate plăti o persoană ori acele camere sunt fie în apartamente unde cine știe cum și cu cine stai ori în garsoniere unde baia coincide cu holul. Cunoașteți probabil povestea chiriilor din propriile experiențe. Am 27 de ani și în loc de cățel și purcel, am țestoase, pisică, un pic de claustrofobie și multe obiecte, deci n-am să mă vâr într-o cameră cât liftul. Nu de bună voie, oricum. Doar dacă fac ceva suficient de grav şi vin unii să mă vâre acolo cu un mandat de arestare.

Apoi, dincolo de chirie, toate preţurile sunt făcute în aşa fel încât să ajungi cu mai puţin de jumătate de salar după ce plăteşti facturile când stai de unul singur. Am tot fost întrebată de ce nu mă mut cu cineva. Păi, fiindcă nu voi da anunţ în Piaţa să stau cu cine ştie cine. Au trecut anii în care am experimentat locuitul împreună cu diverse persoane, mi-a ajuns, am trecut prin de toate, a fost şi frumos şi exasperant, şi nu mai am energia sau disponibilitatea să fac asta iar cu oameni noi, cu alte obiceiuri şi tabieturi şi pretenţii şi toate cele. Prietene pe care să le mut cu mine nu mai am (cel puţin nu momentan, we never know for sure). Şi deja mutatul cu prietenul l-am experimentat un an jumate. Mutaţi împreună după ce ne ştiam de nici două luni, e de mirare că nu ne-am ucis, ca să nu mai spun că îmi vine să ridic statuie pentru că încă ne înţelegem bine, doi ani mai târziu de la mutatul împreună. Am citit un articol pe Mediafax despre certurile în cupluri şi toate motivele de top erau variaţiuni pe tema lipsei de bani sau a dependenţei financiare între parteneri. Culmea, articolul avea ca sursă nişte cercetători americani, nu britanici, aceştia din urmă fiind cei care ne-au obişnuit cu studiile făcute pentru a afla, demonstra şi certifica lucrurile evidente. Bineînţeles că banii sunt un permanent măr al discordiei, d’oh! Cred că numai când ai o relaţie foarte solidă, în care respectul recirpoc deja e bine cimentat, îţi poţi permite o oarecare dependenţă financiară, manifestată ici şi colo, fără ca asta să dinamiteze relaţia. În rest, tot ce trece de valoarea unui capăt de bilet de troleu, o bere, o intrare la concert  sau o haină e deja alarmant pentru mine, în orice relaţie. Mă refer la cazurile în care trebuie să primesc, fiindcă de dat mă simt bine să dau oricât am, de primit mi-e însă teamă ca de un Cal Troian şi ruşine ca de o căzătură în wc de faţă cu clasa (mi s-a întâmplat în clasa a 4-a, de-aia zic).

Eu mai am până în noiembrie de plătit şi o rată la bancă fiindcă uite, aşa am avut „fiţa”, când am avut primul job la ziar, să-mi fac credit şi să-mi iau aparat foto şi laptop. Mi-erau necesare şi nu aveam de la cine să cer să mi le cumpere. Niciun tati şi nicio mami cu bani. Nu mă mai simt vinovată pentru că mă chinui să trăiesc la anumite standarde, care înseamnă de fapt doar un spaţiu de locuit decent şi o viaţă socială în afara acestui spaţiu de locuit. „Ah, ce nasol că nu ai bani… Bine, dar tu şi ieşi în oraş, mergi la concerte! Eu de când n-am mai ieşit!”, aud de la x sau de la y. Da, aşa e, ies în oraş. Merg la concerte, merg să dansez, mă văd cu prietenii la cafea sau la bere, merg la spectacole etc. Asta mi se pare normal să fac şi nici în ruptul capului nu voi accepta să mi se aplice o altă normă. Refuz! Pentru că refuz!

Viaţa într-un oraş mare şi efervescent cum e Clujul nu are niciun sens dacă stau în casă şi mă uit la seriale în fiecare seară şi tot weekendul. Momentele astea au rostul lor, dar trebuie alternate cu altele că altfel mă blazez, mă pleoştesc, mă descarc de energie. Absolut ador serile când îl pot ţine în braţe (ştiţi voi, ştie el) şi ne uităm la „The Big Bang Theory” sau la „Two and a Half Men” sau la „American Dad” sau la „Memorialul durerii” (whatever works, we are eclectic), dar când numai asta se întâmpla, ne urcam şi unul şi celălalt pe pereţi şi pe tavan şi urlam la Lună şi la toţi sateliţii naturali şi artificiali de pe Calea Lactee fiindcă tânjeam să mai vedem şi alţi oameni.

Societatea noastră nu încurajează tocmai modul de viaţă care mie mi se pare cel mai sănătos: acela independent. Nu înseamnă că dacă eşti independent eşti singur. Ci doar că eşti independent. Că eşti altceva decât un vâsc, un apendice, o anexă pe, în, la ceva. (Părerea mea despre dependenţă în relaţii, trăită şi simţită până la extreme, v-am mai servit-o şi altădată.) Din păcate, societatea noastră e construită să ne determine să existăm în ciorchini, parenchimuri, grupuri-grupuleţe ori măcar în duete şi cuplete. Ca să nu spun triburi, că de acolo am reuşit să evoluăm. Totuşi, peste şatră, dinastie sau clan încă nu au trecut majoritatea şi nici nu cred că vor să o facă. Însă eu una aş vrea tare mult să pot să trăiesc pe propriile mele picioare şi tot ce îmi doresc e să nu mai fie mai toate preţurile de parcă toţi am fi programatori cu câştiguri de la 1.500 de euro în sus. Aş vrea ca preţurile şi costurile să fie raportate la câştiguriile medii reale, atâta tot. Fiindcă, dragă statule sau societateo sau ce abstracţiune eşti tu, în acel caz aş putea să-ţi plătesc tot ce îmi ceri în loc să aleg pe rând cu ce să-ţi rămân datoare luna asta. Nici nu te gândi că am să cedez eu prima căci de ieşit în oraş tot am să ies, chiar dacă asta înseamnă că-mi voi coace pâinea de-acum şi-n veci vecilor, amin.

Desigur, e naiv să cred că se va întâmpla ceva la nivel macro să-mi uşureze traiul de una singură, decât în noiembrie când scap de rata la bancă. Din fericire, am şi eu clănuleţul meu şi când n-am şi n-am, mai primesc de la cei dragi. O atenţie, o măslină, apă la rădăcină. Dar, tocmai fiindcă ştiu că nu va fi mai uşor de trăit în ţara asta din care nu mă dau dusă, sunt în permanentă căutare de lucruri ce pot fi făcute cu bani puţini sau fără bani deloc. Şi sunt în postura foarte norocoasă şi de invidiat de a le şi găsi. Concluzia e că dacă (abia) te descurci singur(ă) şi nu eşti programator, celebrează-te, eşti super-erou / super-eroină! And fight for your right to party!🙂

Astăzi (17 mai), merg cu Ali de la 5 la Biblioteca Judeţeană la o masă rotundă (discuţie în stilul lui Arthur, nu haleală) cu caricaturistul politic Kevin “KAL” Kallaugher, grafician editorial pentru “The Economist” şi pentru cotidianul “The Baltimore Sun”. E gratis – ce-i drept am primit invitaţii în mail să ne confirmăm prezenţa, dar acest eveniment e pus şi pe site-ul bibliotecii aşa că e public (bjc.ro). Şi apoi, de vineri (18 mai) începe Festivalul Transeuropa şi tot cu Alexandra merg la atelierul cu regizorul marocan Ali Essafi “Filmul documentar şi arhivele” (în limba franceză, cu traducere în limba română), participare gratuită, pe bază de înscriere prealabilă prin e-mail la audio.visuel.cluj@institutfrancais-roumanie.com; boglarka.nagy@institutfrancais-roumanie.com. Mai urmează în luna mai tot felul de festivaluri care sunt un fel de mare şi lung festival Zilele Clujului, dar cu diverse nume şi organizări. Şi apoi vine din 1 în 10 iunie TIFF-ul, unde sunt atât de acreditată de nu-mi mai încap în piele de fericire. Cum să nu faci foame ca să poţi rămâne într-un oraş care-ţi oferă atâta hrană pentru suflet??🙂

Ascult Radio Guerrilla şi moderatorul tocmai a zis „Ai nevoie de foarte multe lucruri pentru a deveni o rotiţă în sistem şi ai nevoie de foarte puţine pentru a fi liber”. Da. Se pare că eu vreau să fiu o rotiţă liberă în sistem, fiindcă de niciun fel nu-mi doresc independenţă absolută gen homeless freelancer, dar nici prea condiţionată nu rezist.

* Această postare a fost inspirată de Foame şi de Cosmin care îşi făcea uneori pâine sau gogoşi la 3 noaptea, când nu mai era niciun aluat copt comestibil în casă.

Comments on: "Independenţa se frământă acasă şi se celebrează în oraş" (7)

  1. De fiecare data cand citesc cum desenezit tu Clujul, imi vine sa fug acasa. Dar sa fug si sa fug 2000 km intr-una…

  2. Mi-a placut articolul tau, chiar daca am amortit pe scaun pana sa ajung la finalul lui🙂
    Vroiam sa iti atrag atentia ca nu este atat de greu sa iti cresti clănulețul de oameni care te ajuta fara sa iti ceara ceva la schimb. Din fericire, exista tot mai multi oameni care au ajuns la concluzia ca decat sa iti aglomerezi casa cu obiecte inutile, mai castigat iesi daca le daruiesti celor care au nevoie de ele.
    Daca nu te sperie sa incerci lucruri noi, te invit sa ne faci o vizita in comunitatea LucruriGratis. Cine stie, poate in afara de lucruri, castigi si niste prieteni noi🙂

    http://www.LucruriGratis.ro

    • Cristi,
      M-am uitat puțin pe LucruriGratis, pare tare interesant proiectul, când am timp am să cotrăbăi pe acolo să văd ce este și am să mă dumiresc cum funcționează comunitatea asta online. Mersi mult de sugestie și mersi de citeală. Să ai o zi frumoasă!

      Raluca

  3. ps.3 te rog ca dupa ce le citesti, sa stergi cele 3 PS-uri, si vezi ca am scapat un “daca” in plus acolo, chiar e o problema la formularul de comentarii

  4. […] singurătatea aia hedonistă. Am descoperit-o în ultimul an şi mă face fericită. Am mai vorbit despre asta. E liniştitor să vreau să mă grăbesc spre casă fiindcă abia aştept să petrec timpul cu […]

  5. Cirneala said:


    O atenţie, o măslină, apă la rădăcină.’

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: