Milla Jovovich si zombalaii din ”Resident Evil”

(Raluca: ) ”Vorbești de parcă te-ai fi trimis pe tine la colț”, mi-a spus. Acum vreo lună (sau două?!) m-am întâlnit la cafea cu Anda, o prietenă pe care n-o mai văzusem de doi ani (mda, amândouă la Cluj). Chiar așa, ar trebui să o sun să văd ce mai face, acum că am iar bani de ieșit  în oraș. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, ne-am făcut o dare de seamă… în română nu sună bine asta – un update. Când fac asta îmi amintesc câte am greșit și câte am corectat și de fiecare dată mă străduiesc să văd lucrurile bune în culori mai puternice, în forme mai bine conturate. Dar chiar și așa, răutățile pipernicite și decolorate tot mă dor, iar asta fiindcă nu m-am iertat încă de tot.

Am început să am mai multe gânduri bune când n-am mai suportat durerile de cap de la cele rele. Tana spune că e mai ușor să lupți cu demonii dacă sunt mai mulți fiindcă mai învingi din ei și simți că mai și câștigi, că rezolvi câte ceva. Dacă e doar unul, ajunge să te obsedeze, pare mult mai mare și mai tare și teama e mai puternică dacă are o singură sursă. Paradoxal, dacă sunt mulți demoni care sar pe tine, ești una bucată Milla Jovovich în ”Resident Evil” sau, după caz una bucată pui de Chuck Norris. Un soi de ”unde-s mulți, puterea crește” with a twist. Așadar, pot să mă consider norocoasă: am avut și am mulți demoni cu care să mă lupt.

Tot am zis cum de mai bine de jumătate de an am scotocit să văd de unde vin demonii ăștia și am descoperit că se plămădesc din orgoliu (despre care am mai povestit) și din frică (despre care a scris Tana ”tratatul”). Frică și orgoliu = coctail Molotov. Din reacția chimică apar egoismul, neîncrederea, auto-sabotarea, letargia, reacțiile impulsive distructive, indiferența, melodrama, victimizarea și multe altele cu care probabil suntem toți familiarizați într-o mai mare sau mai mică măsură.

Alaltăieri mi-a fost rănit orgoliul și ieri, în cele din urmă, l-am trimis la colț, să se dezumfle. Nu e rău când el e la colț: m-am uitat la filme, am gătit, am spălat haine, m-am mai iertat un pic. După ce mai întâi am plâns. Am început să plâng la ”Cafe de Flore”, un film pe care l-am văzut pentru TIFF. E despre suflete pereche și datorii karmice făcute în vieți trecute. Cred în lucrurile astea – ”and you can say what you want but you won’t change my mind“. Unul dintre personaje avea multe greșeli de îndreptat și de-aia am plâns. Știu cum e să descoperi că răul e în tine și că pentru a trăi mai frumos trebuie să faci ceva. Mai multe ceva-uri. Ceva-uri grele.

Săptămâna trecută am vorbit pe net cu un coleg de liceu cu care nu mai vorbisem de mult (salut, Cipri, mulțumesc că citești HS); mi-a spus că-i place ironia din textele mele. Mă bucur că îmi iese concentrația de ironie în așa fel că mai place și altcuiva. Uneori mă simt ca un bucătar care gătește condimentat după gustul său și speră că mâncarea nu va rămâne pe farfurie fiindcă e prea sărată sau prea picantă. Un bucătar căruia nimeni nu-i mănâncă mâncarea nu are sens. Sunt destui care nu gustă ironia mea prea… ironică și umorul prea… specific. Folosesc des ironia drept contragreutate pentru melodramă. Caut umorul când aud cum începe să se hurducăie spre mine butoiul cu melancolie (ah, Oana, îmi stă pe cap de când ai spus că HS e melodramatic, îl credeam optimist). În week-end am lăsat lângă un pat niște bani luați împrumut, cu un bilețel: ”Mersi🙂 ”. Cică am desenat zâmbețelul cam hâd și a rezultat că par supărată. E ciudat când cineva nu doar că-ți citește toate expresiile faciale, dar le mai citește și pe cele ale zâmbețelului desenat. Eram supărată, dar pe mine. Puțin mai devreme simțisem cum zgârie să-mi intre sub piele vreo doi-trei dintre demonii pe care i-am adormit de multe ori cu lovituri în plex. De câte ori mi se face teamă fac vreun lucru prostesc. Credeam că nu-mi mai e teamă de nimic, dar mă contrazice visul în care eram cu o fustă scurtă-scurtă la un eveniment public-public și mi-am dat seama într-un târziu că am mult-mult păr pe picioare. Mi-e teamă, ok, dar asta n-o să-mi ocupe tot timpul. Timpul mi-l ocup eu. (Din timpul meu ocupat o să se vadă în curând pe noul blog cu rețete simple și bune pe care l-a făcut Oana și voi contribui și eu și în primele zece zile din iunie pe tiff.ro / AperiTIFF)

Racul merge pe substrat (fundul apei) cu ajutorul picioarelor. Atunci cand este atacat, el inoata inapoi mai repede, izbind apa cu inotatoarea codala (telesonul), prin indoirea brusca a abdomenului. (Sursa)

Totul e să nu mă mai simt atacată așa des. Simplu, nu?

Comments on: "Până la urmă, racul merge înainte sau înapoi?" (2)

    • zoldike said:

      (Ralu) Bună perspectiva, sunt lucrurile pe care le-am descoperit datorită greșelilor și mi le tot spun în cap, dar sunt momente când nu funcționează. Și cumva mă bucur că mai cad, fiindcă nu uit unde e podeaua.😛

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: