(Raluca: ) Pe nișa lui de activitate, respectiv oferirea de informații, Google (sau alt motor de căutare) e mai bun decât o mamă. Ai douăzecio-treizeci de ani și o suni pe mama să întrebi cum să faci pui la cuptor? De ce nu ”dai un Google”?! Mama nu îți poate arăta prin telefon, Google are și poze și filmulețe cu rețete. Mama nu știe decât un mod, două de a face puiul, Google știe zeci și sute și cu siguranță e un mod de preparare care s-ar potrivi mai bine decât cel sugerat de mamă cu ce ingrediente ai tu prin casă.

Am cunoscut duminică o tipă cam de vârsta mea care se pregătea să facă un pui la cuptor pentru iubit, pe post de surpriză, și se aștepta să îi ia vreo 5 ore, dintre care o bună parte petrecute la telefon cu mama ei, să îi explice cum să facă. Puiul la cuptor e printre cele mai simple chestii de gătit, are fix următorul grad de dificultate după ”pita unsă cu cuțitul”. Poate să fie și mai complicat, dacă îl faci umplut sau împănat cu usturoi, sau cu portocale etc., dar, în principiu, e vorba de un pui, o tavă, niște ulei, condimente și un cuptor încins.

Ca și cum ar fi vorbit despre francmasonerie sau despre vrăjitorie sub clar de lună, prietena comună îi spune tipei care se pregătea de-o după-masă cu puiul: ”Raluca gătește…”. Oh, boy! ”DE CE?” De ce gătesc? Fiindcă mănânc. Toată bine îs numai o bizarerie, nu-i așa? Hehe. Băi, ce argument fără fundament i-a convins pe unii oameni că dacă nu gătesc sunt emancipați, că e o evoluție dacă au scăpat de activitatea arhaică a statului la cratiță?! Ce emancipare e aia dacă pentru o nevoie de bază, fără de care nu poți exista, ai nevoie tot timpul de altcineva? Mi se pare deopotrivă trist și dacă un bărbat nu știe să gătească și dacă o femeie nu știe. Din generațiile mai vechi, când o femeie rămânea văduvă (cum i s-a întâmplat bunică-mii) problema era tăiatul găinilor, crăpatul lemnelor, rânitul grajdului, săparea grădinii cu hârlețul și alte asemenea ”treburi de bărbat”, care, de altfel, nu erau prea sofisticate, ci grele fizic, dar bunica le-a deprins și le-a preluat pe toate. Pentru un bărbat rămas văduv, tragedia era însutit mai mare căci el nu știa să își facă mâncare și atunci depindea pentru restul vieții de o fiică, o soră, o cumnată, de mamă – dacă îi mai trăia sau chiar de vreo vecină, să-i mai facă o haleală caldă, o ciorbă cât să nu-i crape mațele de la constipare. N-ai cum să nu vezi chestia asta ca pe o involuție. Era simptomatic pentru generațiile bunicilor și părinților mei ca femeile să facă anumite lucruri în casă și bărbații altele, iar funcționarea era posibilă doar împreună. Erau educați de la bun început pentru a fi inter-dependenți toată viața. Acum, de când ne-am emancipat de nu mai putem de atâta schimbare a mentalităților, a fost înlocuită dependența de partenerul de cuplu cu dependența de furnizorii de servicii, respectiv, în cazul hranei, – restaurante sau fast-food-uri, după buget. Eu nu mănânc în oraș, dacă nu socotim covrigii, decât cam o dată pe lună, uneori chiar la două-trei luni, dar sunt de mulți ani la Cluj așa că am avut când să mânânc în mai toate părțile care nu au mâncare-capriciu (știți voi, alea în care prânzul pentru două persoane e 100 de lei sau și mai mult).

Am mâncat adesea chestii bune, dar nimic extraordinar și care să îmi răscolească simțurile. Nu am făcut vreo pasiune pentru mai nimic mâncat în oraș. Nu mă trezesc noaptea salivând cu gândul la vreo porție de paste, pizza, ciorbă, sandvici, salată de pe undeva din oraș. Îmi plac cartofii la cuptor dintr-un pub, îmi place sosul alb de la un restaurant-cantină aproape de primărie, mi-au plăcut broccoli cu spanac de undeva de pe Memorandumului, am mâncat paste bune pe Eroilor, într-un loc, și ceva mai încolo au pizza bună, am mâncat chinese bun undeva prin Mihai Viteazu, recent am mâncat niște papanași delicioși la o pensiune în afara Clujului unde am fost să party cu jobul. ș.a.m.d. Nothing to die for, însă. A! Erau porțiile imense de caș pane (două bucăți, groase, nu translucide și cleioase) cu spanac și sfeclă roșie de la cantina căminelor politehnicii din Mărăști. Foarte bună mâncarea aia, dar asta era și problema. Mâncam și restul zilei digeram.

În general, se întâmplă ca mâncarea din oraș, chiar și când e bună, să îmi pice cam greu. Rar e ceva din care să mă și satur și nici să nu mi se facă după aceea greață sau să nu mă simt umflată. De multe ori, ar trebui să mă opresc pe la jumătate să mai mănânc, dar mi-e groază să arunc mâncare, mai ales din aceea pentru care am dat bani (mai mulți). Acasă e altceva. Pot să pun în frigider o farfurie pe jumătate mâncată fără să-mi pară rău. Am reușit, după un lung șir de eșecuri de-a lungul anilor, să nu mai mănânc de parcă aș vrea să umplu un hău din mine. Probabil că asta și făceam. Mă rog, e o altă poveste, ține de autodisciplină și contează foarte mult dacă ești îndrăgostit(ă) – fiindcă la un moment dat îți dai seama de repetitivitatea ciclului ”Uuuu, facem mâncare, ce mișto! Mmmmm”- mâncat-digerat – no sex, no way, no how. Și când îți dai seama, îți zici un ”Hooo! Că nu-s Homer Simpson! La dracu, pot să las juma de oală de pireu în oală și nici ciupercile astea din tavă nu trebuie mâncate toate acum” și puf!, ca prin miracol, în loc de indigestii, ai viață sexuală. (yes, yes, true story)

Printre motivele pentru a găti acasă sunt mirosurile apetisante care se revarsă din tăvi și oale; senzația de libertate creativă pe care o am când experimentez câte ceva – singură sau cu bloguri de gătit pe-aproape; faptul că e relaxant și e o activitate cu rezultate imediate, care îți dă o stare bună de ”am făcut ceva util azi!”; adaptabilitatea la nevoile tale: dacă nu îți place ceapa, nu pui ceapă, dacă nu vrei prăjeli și chestii uleioase – nu faci, dacă îți place mai sărat, sărezi din timpul gătitului, când primește gust mai bun decât după etc, etc. Cu puțină perseverență, acasă îți poți face mâncare din aia care să-ți rămână în gând și de care să te bucuri. Iar pentru fetele care cred că sunt emancipate fiindcă nu știu să facă o ciorbă, aflați că maaarea majoritate a băieților pe care îi cunosc știu să gătească vreo câteva feluri de mâncare. Mie mi s-a întâmplat să colecționez feluri de mâncare pe care prieteni de-ai mei le fac mai bine decât mamele și restaurantele la un loc. Cel mai recent e orezul ”vecinului” Bogdan: n-am habar ce îi face, că e numai cu ceapă, morcov și condimente, dar e absolut demențial.

* Săptămâna asta, citind prin blogosfera la care-s abonată, am dat peste aventurile culinare ale lui Ozzy, un băiețel drăguț și năzdrăvan, despre care mama lui scrie pe blog. Da, e un blog de mămică unde multe lucruri sunt despre copil, dar e scris atât de sincer, direct, amuzant și presărat cu informații interesante și utile încât îmi face plăcere să-l citesc. Așa, asta vroiam să subliniez, că sunt băieți care gătesc de mici și mi se pare că mamele lor le fac astfel cadou independența și o felie zdravănă de fericire.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: