(Raluca: ) Tot n-am fost în stare să scriu pe-aici, cu toate că am scris zilnic pentru job. Însă aici opțiunile de a scrie despre ceva sunt mai multe și e ca la supermarket când vrei ceva de ronțăit și ai în față un raft cu prea multe feluri de pungi și cutii. Am rămas în minte cu o piesă nouă de pe radio 977: Stop giving me choices! Am mai notat ici și colo pe foi începuturi de fraze și înșiruiri de idei cu liniuțe de la capăt de rând, ca mai târziu, peste câteva zile sau chiar numai ore, când reciteam, să mi se pară că am scris platitudini, generalități grosolane, amalgamuri fără cap și coadă. Sau încercări stârpite, jerpelite de a expune ceva ce m-a entuziasmat, ceva în care cred, ceva ce am gândit.

S-au întâmplat multe lucruri în ultimele săptămâni, unele personale, altele în anturaj, dar mai ales în țară și în lume, iar discuțiile au fost adesea serioase și pe teme cel puțin sensibile. Am asistat la multe replici în contradictoriu, multe dintre ele nu mai lăsau loc prin niciun colț să intre puțin umor, nici măcar un fir de haz de necaz. În caz că vă întrebați careva, nu, tot nu vreau să plec din țară. Recent, într-un târziu de noapte, eram patru oameni la o masă de bar schimbând idei. Cineva a spus că după întâlnirea într-o mașină de ocazie cu un baci de vreo 60 de ani, de la oi, și-a dat iarăși seama că mulți români de toate vârstele sunt ocupați cu așteptarea: așteaptă febrili să treacă perioada grea și să înceapă să trăiască. Între timp li se duce viața, așteptând. Am mai scris că refuz să stau în casă, să aștept o perioadă când voi putea să-mi chiar permit să ies în oraș. Știu că schimbările nu vor veni curând, cu vreo îmbogățire bruscă, așa că nu am ce aștepta. Iar uneori nici nu ai nevoie de mulți bani. De exemplu, Ralu speră să prindă în ultimul minut bilete ieftine la concertul Red Hot Chilli Peppers de la București de pe Ocazii.ro, bilete vândute de oameni care nu mai pot merge. Speranța ei nu e în van, căci așa a mers la Cirque du Soleil și a prins bilete chiar în față.

Speranța singură însă nu face nimic altceva decât că nu moare, dar nici nu se distrează, nu se veselește și nici nu tresaltă euforic așa, de capul ei. Speranța simte nevoia câtorva entități pozitive pe lângă ea, cu care să-și facă gașcă și să miște obstacolele din drum: și buturugile mici și bolovanii mari. Speranța mea e încă bine-mersi și tot i se șoptește din culise (or fi doar prietenii ei imaginari?!) că nu e stinsă luminița din capătul tunelului, că nu s-au terminat salățile din grădina ursului, nici n-a spălat apa sâmbetei toată sarea de pus în bucate. Eu una nu simt că am ajuns încă la capătul puterilor și am epuizat încercările de a trăi aici. Pe de altă parte, e drept că, deși am dormit în ultima lună în 4 paturi și un cort, nu-s vreun “Rootless Tree” și mai e drept că sunt foarte legată de ceea ce fac și simt că după 5 ani în presă și 2 în cea pe nișa filmului, încep să mă încheg. Adică sunt încântată și entuziasmată că pot să pricep glume ca asta:

Înainte să merg la școală, când eram la cămin, aveam cursuri de înot în program. În timp ce toți ceilalți copii aveau halate flaușate de baie, complet despicate în față, și cu cordoane care se legau lejer, eu aveam un “capoțel”. Era dintr-un material foarte gros și mițos, dar bățos, scămos și croit tare strâmt, ca o tunică. Se trăgea pe cap și dura mult să-l iau și să-l scot, iar de cele mai multe ori aveam nevoie de ajutor. Rușinea era de necuprins în căpșorul meu de 4 ani atunci când antrenorul de înot trebuia să vină să mă elibereze din capoțelul în care-mi blocam coatele și-mi înțepeneam gâtul, respirând anevoie prin scamele lui pufoase. Ajungeam ultima în bazin, picioarele-mi tremurau de rușine și frustrare și nu mai vroiam să văd pe nimeni. Nu suportam gândul ca antrenorul să mai vină încă o dată să mă ajute să plutesc. Încercam singură, încăpățânată și îndărătnică, dădeam cu curul de fundul bazinului cu apă mică, mă enervam și mergeam la margine, pretinzând că vreau doar să mă bălăcesc. Am abandonat în scurt timp.

Și de-a lungul, de-a latul, înaltul și pe diagonala anilor ce-au trecut de atunci am tot abandonat și-am renunțat ori măcar am lălăit lucruri până în ultima clipă (hello, procrastination, my friend). Dar, analizând, nu sunt nici lașă, nici nu mă las ușor atunci când vreau ceva – când eu vreau ceva, nu când e vorba de realizări de inventar cu care mă trezesc zvârlite peste mine de vântul care bate și pleava și spuma societății și care vrea să ne tocească la fel pe toți. În sinea mea nu am renunțat niciodată la ceva în ce am crezut că trebuie să fac. Doar că uneori am așteptat să-mi găsesc momentul potrivit, să găsesc curajul, resursele, concentrarea. Azi știu să înot, dar sunt alte lucruri pe lista abandonurilor, printre care șofatul, pentru care nu mă mai simt în stare. Încă. Dar (sper) va trece perioada asta de panică față de accidente și mai ales de responsabilitatea pentru viețile altora.

Sunt momente în care mai bine abandonezi, mai bine aștepți să te aduni, să vină un context prielnic. Mai bine aștepți. Cred însă că secretul să nu confunzi așteptarea cu vreo comă e să te cunoști bine și să fii sincer cu tine, în așa fel încât să nu-ți tolerezi o așteptare nejustificat de lungă. Cumva, ceva îți spune când e riscant să te hazardezi fiindcă sari în gol și nu ai plasă de siguranță și când e timpul să te arunci cu capul înainte și să-ți depășești limitele. Așteptarea nu ar trebui confundată cu stagnarea, ci cu acumularea, repararea, antrenarea ș.a.m.d. Cum e când stai în gară în așteptarea trenului, citind, vorbind, ascultând muzică și astfel antrenându-ți gândurile să se miște. Poate că românii așteaptă să treacă greul, dar sper că nu doar atâta fac. Fiindcă dacă-i așa chiar că va trebui să plec de-aici înainte să mă abandonez pe mine în vreo letargie națională permanentă.

* Scopul mi-a fost să nu renunț de astă dată să termin de scris un text, chiar dacă pe la mijloc mi se va părea că mi-am pierdut ideea, iar la final voi ști sigur că nu am ajuns decât eu și Tana, restul închizând de mult pagina. Treaba voastră dacă ați abandonat, că eu de data asta nu.😀

Comments on: "Capotul de casă cadrilat al abandonului" (1)

  1. Ei, speranța va avea măcar un Sherman pe undeva pe acolo. Totul e să nu lași casa să se dărâme peste ei. Și poate că Lola și Forest aveau nevoie de îmbrățișarea aia. Go wild and hug whatever you feel like hugging, pe la colțuri măcar. E mai bine să ne izbim unii de alții decât fiecare de câte un zid.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: