Raluca de 15 ani are unghiile albastre. Raluca de 28 de ani le are mov.

Raluca de 15 ani are unghiile albastre. Raluca de 28 de ani le are mov.

(Raluca: ) „Şi ce-ai vorbi cu tine la 15 ani? Crezi că ea ar fi mulţumită de tine s-au te-ar certa?”, m-a întrebat Mihai (unul dintre cei cam mulţi Mihai pe care îi ştiu – rezultă confuzii). E genul de întrebare care are rubrica ei în emsiunea The Conversation (despre care am scris mai multe aici) aşa că mă mai gândisem la ea. Raluca de la 15 ani ar spune „Bravo!” şi ar fi mai fericită pentru mine decât sunt eu câteodată fiindcă pentru ea, ceea ce pentru mine a devenit obişnuinţă, ar fi nou şi extraordinar. Am citit câte ceva din jurnalul în care scriam în 1999 aşa că ştiu sigur cum era Raluca de 15 ani. Să spunem doar că îi plăceau foarte mult oamenii şi că îşi dorea să o placă şi alţii pe ea, să o înţeleagă, să aibă cu cine să relaţioneze la nivelul ăla uman, aproape intuitiv. Sigur se bucură pe undeva pe acolo pe unde ştiu că a rămas în mine să ştie că am în jur atâţia oameni care pot să spună vorbe bune şi adevărate despre mine, care îmi arată şi îmi dau încredere, care se bucură când mă văd, mă aud sau mă citesc, care îmi cer sfaturi şi păreri, care împart experienţe şi lucruri cu mine, mă caută să râdem sau să ne plângem de una alta.

{*Excesul de linkuri din acest post e pentru a se vedea că mă repet des şi că în esenţă, rămân mereu la fel, schimbându-mă totodată, în funcţie de contradicţiile care mă caracterizează. Aşadar, pot fi ignorate. :)}

În seara asta chatuiam cu Doru (unul dintre cei doar doi Doru :P) şi de la una la alta am concluzionat că e un noroc să poţi să intri în contact direct cu tine în adolescenţă. El o poate face uitându-se la filmări de pe scenă, zguduindu-se ca tânăr rocker. Eu îmi pot citi jurnalele. Dar nu poţi face asta decât în intimitate fiindcă n-ai cum să nu roşeşti până peste urechi când te regăseşti în deplina ta inocenţă, naivitate şi confuzie. Îţi dai seama că prea multe nu s-au schimbat, decât fizic, că ai mai crescut sau te-ai mai îngrăşat. Aşa că în momente din astea simţi că se adevereşte generalizarea “we never grow up, we just learn how to behave in public”.

Nu am fost nici fetiţa, nici fata care să îşi dorească un soţ, casă, maşină. Şi am ajuns astfel, în mod natural, femeia care nu îşi doreşte un soţ, casă, maşină. Eu mi-am dorit să găsesc ceva care îmi place, ceva ce alţii consideră că e util să fie făcut şi de care să nu mă plictisesc niciodată şi, cum spuneam, mi-am dorit să am în jur oameni care să mă înţeleagă, indiferent că vorbesc mult şi haotic. Mi-am dorit să descopăr feluri de a fi bine, de a nu trăi în trecut, de a nu mă simţi vinovată pentru nimicuri.

“Ce faci acum?”, ar vrea Raluca de 15 ani să ştie, că nu îşi poate imagina ce meserie a ales în cele din urmă. Nu reuşise să îşi dea seama dacă e bună la ceva. “Scriu. Şi trăiesc din asta. Mă rog, rezist din asta. Dar să ştii că te hrăneşte şi altfel decât propriu-zis. Scrisul e o chestie foarte puternică. Îmi place. Şi e foarte tare că ne citesc alţii.” “AAAA!”, s-ar îngrozi ea ştiind ce scrie în jurnalele bine dosite. “Stai că nu mai scriu ce prostii scriai tu şi celalte Raluci de pe la 12 ani! :)) Scriu lucruri interesante, uneori utile, e ok.” Şi ar zâmbi încântată fiindcă Ralucăi i-a plăcut mereu să scrie. Ei chiar îi plăcea actul în sine, de a ţine un pix şi a lăsa urme pe o foaie, mai mult decât orice. Îi păstrez încă toate urmele, cu toate că mi-e groază să le parcurg iar.

Raluca de 15 ani ar fi fericită să ştie că mi-am iertat părinţii, că nu mai sufăr pentru bunica mea moartă, că am o relaţie adevărată cu sora mea, că mi-am potolit nevoia de mame adunând până acum cinci figuri materne şi că, din tot ce e pe lumea asta, cel mai mult îmi plac oamenii, nu lucrurile. S-ar bucura pentru norocul de a cunoaşte oameni care m-au învăţat, existând, să iubesc în atât de multe feluri. S-ar bucura că mă îmbrac asemănător cu ea şi că nu am devenit femeia adult cu umeraşele pline de costumaşe deux-piece. S-ar bucura că sunt roşcată, aşa cum şi-a dorit mereu să fie şi ea şi tot spera să reuşească asta cu coji de ceapă sau de nuci. S-ar bucura că am ţestoase de multă vreme şi că nu au murit ca ale altora. S-ar bucura să ştie că i-am frânt inima de multe ori, dar că ştiu şi cum s-o dezfrâng, uneori chiar mai repede decât o frâng. S-ar bucura că încă tricotez şi meşteresc chestii şi că am învăţat să duc la bun sfârşit cu entuziasm proiectele astea de tip “munca în zadar, varianta ce-şi face omul cu mâna lui”.

Şi chiar stăm noi singure la Cluj într-un apartament mare plin de lucruri care ne plac???”, s-ar entuziasma Raluca de 15 ani. „Da”, i-aş spune. „Mare-mare, plin de lucruri drăguţe pe care uităm să le folosim, şi le ţinem ca în depozit în ideea că va veni ziua când vom face cu ele ceva. Mare, mare cât să putem face aproape orice, dar noi alegem să cam stăm în pat, cu laptopul în braţe…” „Aaaaavem laptop?” „Mhm. Dar nu vrei să ştii câtă foame vei răbda din cauza ratei la bancă. Dacă îţi spun acum, vei fugi să mai mănânci o dată prânzul şi mă trezesc că mai sunt şi obeză la 28 de ani.” „Lasă, lasă, important e că avem laptop. Abia aştept!!” „Adevărul e că, da, e cea mai stabilă relaţie pe care o vei avea şi cu cele mai multe momente bune. De fapt cu doar un moment prost, ăla când a căzut dulpul din bucătărie şi a spart ecranul… Dar, cum spuneam, stăm singure în Cluj” „Aaaaa! În Clujjjj!” „Aşa… şi nimeni nu ne bate la cap cu întrebări despre venit, plecat, dus gunoi, spălat vase. Tocmai de-asta e cam alandala la noi, dar vei vedea că dacă e dezordinea ta o să-ţi placă. Mai puţin când o vede careva. :)) Ascultăm ce muzică vrem, dansăm prin casă – aproape întotdeauna în faţa oglinzii, atât din narcisismul pe care îl cunoşti, cât şi pentru că vrem să ştim cât de penibil arată ce facem şi dacă am putea să ne zbânţuim astfel şi printre oameni…” „Asta e super tare, că m-am săturat de dansat la nunţile satului, să mă calce toţi pe picioare.” „Auzi”, m-ar întreba ea brusc îngrijorată, „dar cum dormim?” „Dormim singure. Fără bec de la veioză şi, în cele mai multe nopţi, fără muzică. O să vezi că vei putea. Mai ai vreo 9 ani până să reuşeşti să dormi prima dată singură fără să te tot plimbi în căutare de monştri ascunşi, dar vei reuşi să dormi şi după ce vezi…” (Ei bine, ei nu i-aş arăta asta că doar mi-aş diminua şansele să reuşesc să dorm singură în 9 ani, dar, dacă vreţi să vedeţi voi, e trailerul de la „Mama”, nou film produs de Guillermo del Toro, cu Jessica Chastain.) „Nu pot să cred că vom dormi singure! Uau! Şi… mai adormi plângând?” „Nu atât de des ca tine. Ţi-a trebuit ţie să plângi în clasa a 9-a până ai declanşat rinita alergică. Să ştii că avem de furcă cu ea. Mai plâng uneori înainte de culcare că aşa m-ai obişnuit să mă descarc, dar să ştii că nu mai vărs decât 2, 5 lacrimi. Când sunt tristă fac orice altceva decât să plâng. Fac ceva care îmi place. Fac ceva de care să fiu mândră. Fac ceva care să mă preocupe şi să-mi solicite atenţia. Fac ceva care să mă entuziasmeze. Fac ceva la care să râd. Sau fac ceva care să mă provoace, chiar dacă mă sperie.” „Ooooo!”, s-ar uita ea neîncrezător la mine. „Da, o să vezi. O să-ţi placă să faci lucruri singură. Să facem. Asta va fi sursa ta inepuizabilă de energie.”

Eu vorbesc mai mereu cu Raluca de la 15 ani şi chiar şi cu Ralucile mai mici. Una din ele, nu ştiu câţi ani are, m-a tras într-o dimineaţă de vineri, nu de mult, cu toată puterea ei, de marginea de la palton când eram pe punctul de a păşi într-un lift cu pereţi de sticlă, transparenţi, cu care vroiam să cobor de la etajul 6. „Heeei! Ce faci? Nu mă urc în ăsta!!! Nuuu! Mi-e frică!”. Degeaba am început să-i spun că nu are de ce se teme, era o discuţie prea lungă de purtat în văzul altora aşa că am luat-o de urechi şi ne-am dus cu liftul celălalt, cu pereţi metalici. Data următoare n-a mai apucat să se sperie la timp că deja ţâşnisem în lift, însă am simţit-o cum se face mică-mică şi se ascunde înăuntrul meu. Cui mă mai întreabă de ce nu fac copii şi când o să fac, o să-i răspund că am deja de crescut nişte fete şi fetiţe şi până nu le văd pe ele pe picioarele lor nu am vreme de alţi copii. 😉

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: