(Raluca: ) Astăzi ne vom trimite 19 miliarde de SMS-uri. Şi ne vom simţi singuri.

appreciation-dayDincolo de puzderia vomitativă de solicitări “oficiale” din alea cu “Like & Share”, pe care nimeni nu le mai vrea, simt că există o nevoie de like, dar personală. Cum timpul e scurt şi nu mai apucăm să ne vedem, ne-am mutat în mare parte (sau uneori chiar toate) interacţiunile pe internet. Asta ne complică în plus comunicarea, astfel schilodită de tehnologiile pe care le folosim pentru a ne exprima altfel decât prin vorbe rostite faţă-n faţă.

Ni se atrofiază inteligenţa emoţională, câtă (mai) aveam, tocmai fiindcă ne folosim mult de tehnologie pentru comunicare, tehnologie foarte inteligentă, dar care nu are habar de inteligenţă emoţională. Smarthphoneurile au touchscreen, dar nu sunt deloc touchy!

Nu e mare lucru să dai un like, însă sunt date totuşi şi acestea cu destulă zgârcenie. Seara, când am din senin 3-6 notificări pe Facebook, ştiu că a ajuns Oana acasă de la jobul ei corporatist din Praga şi a intrat la mine pe “perete” să vadă ce am publicat peste zi şi să-mi arate că îi place gluma aia sau e de acord cu chestia din articolul ăla sau că îi vine şi e să fredoneze piesa aia. Like, like, like. Sunt în câteva relaţii din astea în care ne like-uim, share-uim şi tag-uim des fără să fie pusă problemă că s-ar putea simţi cineva urmărit, supravegheat, “stalkuit”; fără să existe reţineri că “va vedea că am fost pe wall-ul său şi m-am uitat ce a postat încă de acum 9 ore”. Sunt o norocoasă să fiu apreciată online mult peste medie, îmi dau seama de asta. Şi dau 3 exemple de mesaje care mi-au făcut bine în ultima vreme.

mesaje care imi fac bine 1 mesaje care imi fac bine 2 mesaje care imi fac bine 3

 Să intri în spaţiul online personal al cuiva e o activitate pentru care nu avem reguli, încă le inventăm şi între timp intervine un fel de stinghereală bizară, nouă, necunoscută din viaţa reală. Am observat că există un soi de regulă temporală, ca pentru mâncarea căzută pe jos de care – vorba vine – microbii nu se ating timp de 5 secunde. Regula asta dictează că reacţiile online la ceva ce am postat vin în primele minute, atunci când ceilalţi pot vedea în timp real, sau nu mai vin deloc. Iar asta pentru că dacă reacţiile sunt mai târzii, ele transmit implicit mesajul “m-am uitat în mod special să văd ce ai pus tu, te-am căutat pe tine, am trecut pe la tine şi am ales să îmi petrec timp în spaţiul tău online”. E ca o declaraţie. Nu mai e o întâmplare ca “am văzut, mi-a plăcut, ce rămâne de făcut?!” (decât să dau like, share, retweet, ce-o fi).

Nu e musai ca tehnologia să strice sau să schimbe o relaţie. Cât timp nu există teama de a comunica şi alte lucruri decât cele de maximă importanţă intergalactică, cât timp nu te poticneşti în formule de salut şi pretexte de conversaţie, lucrurile pot merge bine. Mi-am amintit acum că singurul motiv pentru care am vorbit în ultimii ani cu o fostă prietenă foarte bună a fost când a murit un prieten comun. Se pare că în rest nu avem nimic altceva important să ne spunem…

Citisem despre un cuplu de actori cunoscuţi (americani, da) a căror relaţie e des una la distanţă din cauza proiectelor la care lucrează. Distanţa îi face să se bazeze pe tehnologie pentru a păstra legătura. Şi spuneau ei că relaţia lor merge foarte bine şi când sunt departe pentru că îşi scriu lucruri la fel ca atunci când sunt în acelaşi oraş şi locuiesc împreună, iar unul îi trimite mesaj celuilalt să mai ia nişte lapte sau să nu uite să înregistreze noul episod difuzat din serialul preferat. Adică nu se blochează în comunicare şi nu se gândesc să transmită doar “lucruri care merită spuse”, ci şi tot felul de nimicuri. Pentru că nimicurile astea sunt detaliile care fac diferenţa.

Uneori vorbim despre ultimul scandal diplomatic în care a ajuns România, alteori ne hăhăim la videoul cu o reclamă caraghioasă la cremă anti-hemoroizi. De-asta relaţia mea cu Tana e întotdeauna proaspătă şi puternică.

Ah, trebuie să vorbim! S-a observat (ştiinţific) că mulţi oameni nu ştiu să poarte o conversaţie adevărată. Una e când lălăi o conversaţie pe net, mai un zâmbeţel în loc de o replică clară, mai o pauză de 15 minute în care te uiţi la jumate de episod de serial, ba mai şi poţi să treci de la discuţiea cu x la o discuţie cu y şi la alta cu z, fără ca nimeni să ştie cu cine mai vorbeşti – în acelaşi timp – fără gelozii şi fără să fie necesar ca interlocutorii tăi să se suporte între ei în acelaşi spaţiu al unui bar sau sufragerii.

Spaţiu personal, comunitate, intimitate, singurătate – înţelesul tuturor s-a schimbat de când există internetul. Dar internetul e tânăr, e în copilăria sa şi îl putem creşte cum vrem, ne spune Sherry Turkle, psiholog şi sociolog. Noi ne-am obişnuit cu internetul, credem că felul său de a funcţiona e cumva canonizat, dar nu e. Avem puterea să-l facem să fie cum vrem, să îl schimbăm noi pe el, nu el pe noi. De felul în care internetul a schimbat oamenii (relaţiile dintre ei, comunicarea) se teme Sherry Turkle şi povesteşte despre asta într-un foarte bine argumentat discurs prezentat la TED în 2012.

Ea a scris în 1984 cartea “The Second Self: Computers and The Human Spirit” (în traducere: Al doilea sine: computerele şi spiritul uman) şi studiază de atunci felul în care tehnologia schimbă nu doar ceea ce fac oamenii, dar şi felul lor de a fi. Noua ei carte e ” Alone Together: Why We Expect More From Technology and Less From Each Other” (în traducere: Singuri împreună: de ce aşteptăm mai mult de la tehnologii şi mai puţin unii de la alţii).

Turkle e profesor în Programul de Ştiinţe, Tehnologie, Societate de la celebra şcoală MIT(Massachusetts Institute of Technology) şi a ajuns la concluzii ca acestea:

Sentimentul că “nimeni nu mă ascultă” ne face să vrem să petrecem mai mult timp cu aparatura căreia pare să îi pese de noi.” – am văzut alatăieri filmul “Robot and Frank” în care un bătrân care a uitat că are familie căreia îi pasă ajunge să lege o relaţie de prietenie cu robotul-majordom pe care-l primeşte ca să-i cureţe casa şi să-i gătească trei mese sănătoase în fiecare zi. Întâi îl irită ideea că robotul, căruia de ciudă nici nu-i dă nume, îi pune în farfurie la mic dejun un grapefruit sau îi umple farfuria de legume fierte la prânz, dar până la final ajunge să refuze lasagna făcută de fiică şi să ceară robotul înapoi “nu pentru că am nevoie de el, ci pentru că e prietenul meu”.

Ne aşteptăm la mai mult din partea tehnologiei şi la mai puţin unii de la alţii.”

“Suntem singuri, dar ne temem de intimitate. Şi de la reţele sociale la roboţi de companie, am creat tehnologii care să ne dea iluzia că suntem cu cineva, fără să trebuiască să satisfacem nevoile unei relaţii de prietenie.”

În episodul pilot din serialul “Touch” apare aceeşi concluzie, dură, tăioasă, dar nu frapantă. O ştim deja de pe propria piele, chiar dacă nu vrem să o acceptăm. Ne ascundem unii de alţii la plină vedere, cu statusul “available” pus la uşa spaţiului virtual în care stăm.

Touch conectivitate

Touch conectivitate 1

Touch conectivitate 2

Suntem toţi fascinaţi, îndrăgostiţi de tehnologie. Şi ne temem, ca nişte adolescenţi amorezaţi, că prea multă vorbăraie va face romantismul să dispară. Dar e vremea să discutăm.”

Avem cu toţii nevoie să ne ascultăm între noi, inclusiv părţile plictisitoare de conversaţie.”

Întregul discurs al lui Sherry Turkle de la TED din 2012 poate fi văzut/ascultat aici.

Mai puteţi citi şi pe blogul Ruxandrei Fediuc despre cum suntem “Conectaţi, dar singuri. Efectele mai puţin frumoase ale tehnologiei“.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: