potential(Raluca: ) “Mda, ce vrei să-mi spui, că are potenţial? Asta nu contează. Potenţialul nu există“, asta – mai mult sau mai puţin la fel – e replica rostită între mine şi prietenele mele de câte ori uneia i se pune nodul ăla în gât, în stomac sau pata aia pe creier că e ceva pentru care ar merita să mergi până în pânzele albe. Fiindcă are potenţial să fie ceva foarte bun. “Potenţial” a ajuns să aibă pentru noi sens aproape peiorativ dacă e folosit în aceeaşi propoziţie cu numele vreunui tip. Şi ce dacă are potenţial? Vei trăi în lumea imaginară în care există şi acel potenţial el?

Săptămâna asta, marţi, am întâlnit întâmplător un om care m-a făcut fericită şi melancolică din câteva vorbe. S-a întâmplat după ce am ieşit de la spectacolul “Oleanna“, care, ha!, cât de “întâmplător”, porneşte de la un cântec popular în care e descrisă o lume utopică, în care toate se întâmplă cât se poate de bine fără niciun efort. O lume în care potenţialul maxim e atins, mereu. La spectacol, jucat ca ultimă repetiţie cu public, am fost invitaţi foarte puţini, în principiu pentru a ne da cu părerea la final, pentru a face comentarii, observaţii şi sugestii de a îmbunătăţi piesa, adică pentru a o ajuta să-şi atingă potenţialul. Printre cei invitaţi era şi un fost coleg de facultate cu care se întâmplă că am ce să vorbesc din lucrurile care contează aşa că am ieşit să continuăm dicuţiile începute după spectacol şi multe altele. În cafeneaua unde ne-am dus, era, întâmplător, un fost profesor de-al lui de la master. Unul dintre marii sociologi ai ţării, care, pe lângă că e absolut fascinant, e alcoolic. Dacă asta l-a ajutat să îşi atingă sau să-şi stingă potenţialul, pot ştii cei care îl cunosc bine. Mie mi s-a părut întreg aşa cum era. Pentru că stă prin centru, iese la nimereală în baruri şi cafenele, singur, fiindcă ştie că va da peste cineva cu care să converseze. Şi în seara aceea s-a nimerit să fim noi. Mi-a spus că ar fi vrut să inventeze ştiinţa potenţiologiei, care să studieze potenţialul uman. (Google nu îmi arată să se fi inventat această ştiinţă între timp, dar am găsit o referinţă de carte scrisă pe tema asta – “Potentiology : human potential and how to achieve it”, de Zonda M Montgomery; Robert Leo Montgomery, publicată în 1987.)

Cele două sensuri ale potenţialului care ne interesează pe noi acum: “Care are în sine toate condițiile esențiale pentru realizare, care există ca posibilitate, care există în mod virtual” şi “Capacitate de muncă, de producție, de acțiune; randamentul calitativ și cantitativ al unei munci; p. ext. forță, putere”. Sursa: http://dexonline.ro/definitie/potential

N-am luat întâlnirea asta întâmplător pentru că potenţialul e ceva ce mă obsedează de mult timp, iar masterul în sociologie a fost una dintre marile mele dorinţe. Care nu s-a împlinit. Am vrut să studiez antropologia aplicată, intrasem în 2010 la acel master la buget şi apoi masteratul s-a desfiinţat fiindcă nu se înscriseseră destui la “cu taxă”. Ziceam eu pe Zoldike, celălalt blog, în octombrie 2011, că “Masterul nu-l regret fiindcă anul acesta, mai mult sau mai puţin conştient, am făcut antropologie aplicată. Am învăţat foarte multe lucruri despre mine şi despre oameni, iar de-acum le aplic.” Dacă îmi doresc foarte, foarte mult ceva, se va întâmpla. Nu atunci, nu în forma la care mă aşteptam, dar chiar cred în puterea voinţei noastre şi a gândurilor de a modela realitatea. E simplu: dacă e ceva care mă interesează, care chiar mă obsedează (în sensul bun, mai ales), voi rămâne deschisă faţă de acel ceva şi-l voi aştepta mereu, voi observa orice are legătură, voi pune lucruri cap la cap, voi face conexiuni până când, toate adunate, îmi vor împlini dorinţa de la început. Poate doar parţial, nu la tot potenţialul ei, dar în orice caz nu va rămâne goală şi suspendată de-un fir de frustrare peste hău. Întâlnirea cu acest profesor sociolog, deşi nu lungă, a fost ca un seminar pe repede-înainte. Printre altele, am vorbit şi despre ateism. Am fost de acord cu el: până la urmă şi eu cred că există o posibilitate să existe divinitate. “Sigur, există probabilitatea să existe Dumnezeu. E zero. Zero urmat de virgulă şi miliarde de zero, iar la sfârşit un amărât de 1. Dar există. Însă probabilitatea asta nu mă face să mă rog“; “Când pleacă un microbus de la Baia Mare spre Cluj – dau exemplul microbusului pentru că astea au cele mai multe accidente, le supraîncarcă, iau prea mulţi pasageri ş.a.m.d. – părinţii, toţi se roagă şi se roagă la fel: “Doamne ajută să ajungă la Cluj!”, vezi, niciunul nu se roagă să ajungă în rai, ci la Cluj. Are loc un accident, 15 mor. Toţi 30 s-au rugat, 15 mor. Şi-atunci, dacă există Dumnezeu, eu pot să cred că el e cinic. Şi că se joacă cu zaruri.La un moment dat, m-a pupat pe frunte. Asta mi-a făcut bine.

potential breakoutEu nu-s deschisă la îmbrăţişări, ţinut de mână şi pupat cu oameni străini sau cunoştinţe. Bineînţeles, la noi există acel ţucat social pe obraz pe care-l practicăm cu mai multă sau mai puţină convingere, pe la diverse evenimente şi ocazii. Nu înseamnă (mai) nimic. În plus, există şi tot felul de contexte în care nu mai ai spaţiu personal, cum e în lift sau cum sunt concertele cu mult public, unde toţi ţopăim, suntem “alcoolizaţi…abrutizaţi” (da, am citat din Luna Amară) şi unora le arde mai tare de socializare. La concerte oricum te atingi cu multă lume, dar urăsc când se trezeşte câte careva să mă ia în braţe, mai ales din spate. Uneori, rar, pot avea chef, că m-a luat vreo stare euforică de simt că pot să îmbrăţişez pe toată lumea, dar de cele mai multe ori îmi vine să pleznesc, să mă smucesc, să fac combustie spontană şi să se elibereze brusc un spaţiu de 5 m de jur împrejur. Pentru că pofta mea de contact uman e direct legată de conexiunea care s-a stabilit. Iar conexiunea asta se stabileşte povestind despre lucruri comune, ajungând la empatie. Adică trebuie să-mi demonstrezi că meriţi să te las atât de aproape, cu bună voie. Aseară, la concertul Şuie Paparude la care-am fost după premiera filmului “Poziţia copilului” (excelent, excelent, voi scrie despre asta pe site) şi după ce eram trează de la ora 6 dimineaţa pentru emisiunea de la Transilvania L!VE, nu aveam chef de oameni noi atât de aproape. Am dansat mai tot concertul cu ochii închişi. Dacă nu puteam avea spaţiu personal, l-am creat mental. Şi în acest context, tipul din spate, amicul unei prietene, încerca mereu şi mereu să mă ia în braţe sau să mă prindă de mâini când le ridicam în aer să aplaud. Da, e o formă de agresiune. Dacă te resping de două ori şi tu continui să faci asta, e agresiune. Şi ca să fie totul ironic, bineînţeles că trebuia să fie de 8 Martie, o zi pe care unii o contestă că, vorba aia, sărbătorim femeia în fiecare zi (da, fix) şi că e un soi de formă de feminism aiurea de care nu avem nevoie într-o societate în care femeile sunt (oh, dar ce să-ţi povestesc?!) atât de egale cu bărbaţii şi de emancipate şi de… de, de, de. În fine, am plecat la masă pentru ultimele piese ale concertului şi când restul s-au întors mi-am luat rămas bun şi m-am suit într-un taxi. Potenţialul serii de a mai fi ok se arsese în totalitate. Prefer să mă pupe pe frunte un bătrân alcoolic cu care am multe în comun, ca om, decât un tinerel subţirel, incitat de corpul meu şi complet ignorant faţă de ceea ce am sau nu am în cap.

La fel ca şi în povestea cu Dumnezeu, la cea cu îmbrăţişările care au contat în ultima vreme, care m-au făcut să mă simt bine, îmi dă tot cu virgulă. Dar este una, dincolo de toate… Mai ales una.

“Yeah, I wish that we could see if we could be something”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: