(Tana:) Mocneşte în mine un fel de furie de câteva zile încoace. Cocleşte în mine o scârbă şi o lehamite, un puroi de ruşine. E o ruşine care nu e a mea, dar îmi parazitează mintea, ruşinea aia care e ca un microb oportuus-vs-them1nist ce se grefează pe un obraz mai puţin gros. Când viaţa ta se derulează doar între casă, cursuri şi câţiva prieteni, cu care ai în comun susceptibilitatea asta faţă de reacţii abjecte, subumane, ruşinea e mai domoală, ca o răceală simplă, pentru că nu te loveşti de situaţii rusinoase prea des. Trece cu o glumă amară şi cu o doză de indiferenţă. Trebuie doar să stai preţ de o oră la o coadă, înconjurat de oameni din alt film, pentru ca ruşinea să te invadeze şi să te doboare.

Prima reacţie pe care am avut-o la imensitatea de postări de pe Facebook despre eleva din Covasna a fost stupoare. Raphael (prietenul meu german), mi-a zis după ce i-am povestit datele pe care le aveam din presă, „It’s unbelieveble!”. Scandal, înverşunare, oripilare din toate direcţiile. Ştiam de existenţa naţionaliştilor maghiari, dar mă gândeam că în mare parte sunt fosile pietrificate în halucinaţiile lor istorice,  nu că aceşti extremişti se împăienjenesc atât de agresiv şi printre tineri, oameni cu studii, în şcoală. Apoi am dat de un articol, sursa nu o dau că n-are sens să-i dau omului apă la moară, despre cum noi, românii, trebuie să fim uniţi în faţa opresiunii maghiare, că ziua Ungariei este o zi a crimei pentru români, cu o declaraţie a fetei ce ne îndeamnă să ne ţinem tare căci noi „suntem cei mai buni”. De aici mi s-a ridicat primul semn de întrebare. Apoi am ajuns la articolul ăsta, care mi-a confirmat suspciunea că adevărul este cel puţin la mijloc în toată întâmplarea. În timpul acesta, în presa scrisă duduie şi fumegă de informaţii ce nici nu încearcă să fie măcar un pic imparţiale. Valuri de injiurii pe Facebook, pagini întregi de ură.

Până aici pot să trag concluzia că mulţi români încă urăsc cu înverşunare maghiarii şi că e nevoie doar de o scânteie anemică de chibrit umed pentru ca toată mândria naţională să răbufnească din toţi porii.

gay-pride-paradeAcum ceva timp a avut loc scandalul de la Muzeul Ţăranului Român, în cadrul festivalului LGBT, despre care am citit de la un om ce chiar a fost acolo. Pesemne, în acel moment drepturile omului nu au fost atât de încălcate, oamenii n-au strâns petiţii şi n-au convocat pe alţii în stradă, că doar de!, homosexualii nu-s tocmai la fel de oameni, chiar de-s români ca restul (instigarea la ură a avut loc într-un spaţiu public, dar asupra protestatarilor nu s-a luat nici o măsură).

Între timp, BOR bate din pinteni că vrea mai mulţi bani de la stat pentru a construi obscena, imensa inutiliate. Nimeni nu se alarmează (în afară de cei care tot semnează petiţii pentru stoparea proiectului). Suntem popor creştin, iar parcă povestea din biblie spunea de templul acela mare, plin de clerici ghiftuiţi şi farisei ce-şi pun cenuşă în cap, care erau atât de pe placul domnului încât Cristos i-a felicitat şi i-a umplut de lauri. Sau nu asta era povestea? Ei, ce mai conteză, vorba aia, „pildele bune trec, bolovanii rămân”.

Ajung la următoarele concluzii: românii-s homofobi pursânge, chiar mai mulţi se numără dintre aceştia decât dintre aceia şovini. Românii n-au nici cea mai mică aplecare spre revoltă şi indignare când vine vorba de banii lor aruncaţi pe absolut nimic, dar se plâng în continuare că nu au condiţii de dai, doamne în spitale. Între timp eu la infecţioase nu am nici săpun, nici bec la baie, ca student, că nu sunt bani pentru mofuri banale.

grandma2Marţi la coadă la Casa de Pensii o gloată de bătrâni se împingeau şi se înjurau şi-şi dădeau coate. Femeia de la ghişeu scotea din 5 în 5 minute capul pe geam să urle la ei să se potolească. Veneau de la făcut nimic şi urmau să se întoarcă tot acolo, dar mai niciunul nu avea răbdare. Dintre treizeci şi ceva de oameni, un domn arăta distins şi destins, lângă mine încă vreo doi trei oameni, umili şi umiliţi. Am auzit atâtea blagosloviri cum nu mi-a mai fost dat să aud de când mi-a descântat de deochi o femeie de la ţară.

Pot să observ din asta că nu-i vorba numai de unguri, de romi, de homosexuali şi alţii „inferiori”, românul urăşte cu patos orice îi stă în cale, fie el tot român, tot ca şi el. Dar nu e EL, propria persoană, deci implicit e dedesupt, e pleavă.

După ce am plecat secată de la coadă, mi-am zis cu optimism nevrotic că e o problemă de generaţie, că vine din epoca legatului cu lanţuri la coada pentru lapte şi-un fir de carne. Că o dată cu ei, se va îngropa şi râca asta, că peste ani o să stau la aceeaşi coadă fără să transpir toată de frustrare.

Dar, uite că a venit declaraţia asta a fetei, care urăşte fără regrete, care urăşte genetic, urăşte din tată înxenophobia fiică, urăşte strămoşeşte. Mi-a dat cu tăvălugul peste speranţă. Nu zic că nu are circumnstanţe atenuante, nu zic că îi e uşor să fie într-o comunitate din care simte că nu face parte. Dar a ales să răspundă, sau nu a ştiut să răspundă decât prin ură, în loc să lupte şi ea, dar mai ales cei ce o îndrumă, pentru egalitate şi pace. Dar nici măcar nu-i vorba despre ea, ea e un caz între multe altele, dureroasă a fost reacţia mediatizată. Lipsa fundamentală a dreptului la apel. Propaganda şovină născută peste noapte.

De aici infecţia ruşinii mi-a dat convulsii. De aici m-am săturat să-i caut neamului meu, în faţa prietenului meu, scuze. De aici simt că nu aparţin, că mă trezesc mereu cu o ruşine cu care nu mă identific, dar pentru care nu găsesc leacul.

Raphael mi-a spus că, din ce a observat, germanii sunt acum printre cei mai toleranţi oameni ce îi cunoaşte. Pentru că îi bântuie trecutul şi spaima celui de-al treilea Reich. Pentru că au învăţat pe calea cea mai cruntă, pe propria piele, unde duce ura faţă de altfel. Mă întreb, asta e singura cale? Suntem ca nişte adolescenţi tembeli, care nu pot învăţa din greşelile altora, ci e necesar să dăm noi singuri cu automobilul în gard la 240 la oră?

Warschau, Bettelnde KinderAleg să închei cu o poveste înălţătoare, că blogul ăsta e despre puterea şi greutatea de a alege binele. Am aflat despre Irena Sendler, spre ruşinea mea, doar foarte curând. Femeia asta a scos cu mâinile ei peste 2000 de copii din ghetoul unde erau ţinuţi prizonieri evreii în Varşovia în cel de-al Doilea Război Mondial. Spera să-i reunească cu familiile după război, dar majoritatea lor au fost lichidate. A fost prinsă şi torturată crunt, condamnată la moarte. A scăpat şi a trăit până la 98 de ani. Nu era evreică bineînţeles, deci nu e vorba de vreo înflăcărare etnică. E vorbă doar despre curajul de a fi om şi mai ales de a înţelege că absolut orice fiinţă din specia asta este la fel de „umană” şi are dreptul incontestabil la viaţă. Presimt că nu era pentru ea vreun copil mai egal cu ea decât altul.

Notă: A nu se înţelege că prin “românii” de mai sus înţeleg toţi românii. Refuz logic şi ideologic să încadrez vreo grupare populaţională într-un tipar, cu un singur comportament şi un singur set de valori. Cert e că, din experienţa mea cu oameni din pături sociale diferite (vorba vine), m-a îngrozit xenofobia şi indiferenţa care sunt în floare.  Iar abordarea media, cu făcutul din ţânţar armăsar, fără tentativa de a aplana reacţiile groteşti şi de a oferi imparţialitate şi, până la urmă, de a-l încadra la adevărata lui valoare informaţională, mi-a demonstrat că (aproape) nimeni nu are intenţia, dorinţa, capacitatea să educe populaţia în aşa fel încât asemenea atitudini ce nu îşi au loc într-o societate modernă actuală să fie răzleţe şi de nebăgat în seamă.

Comments on: "Mi-e ruşine de ura din care fac parte" (3)

  1. Horatiu said:

    Necunoastere, platitudini…Cu alte cuvinte, slab.

  2. Aşa, îmi dai nişte exemple foarte relevante, masacre ce au avut loc acum mai bine de 70 de ani. Fix despre asta e vorba, să ne raportăm mereu la trecut. Să trecem peste faptul că în Europa începuse al doilea Război Mondial de un an, situaţia politică şi socială fiind oricum zdruncinată din temelii. Şi dacă tot e până acolo, nici romanii nu au fost mai prejos în a măcelări evrei şi ţigani, cum a fost masacrul de la Odesa, despre care este şi un documentar. Sau cum s-au făcut bani de pe evreii din România ca să fie deportaţi în Israel după război, un veritabil trafic de carne vie la nivel înalt? Este documentar şi despre asta, “Evrei de vânzare”. Vrei să îmi spui că tu rezonezi cu românii ce au comis astfel de acte? Că e totuna ce s-a întâmplat atunci cu situaţia socială de acum? Nu, dar unii oameni ca să îşi justifice unele porniri şi atitudini sunt incapabili să fie imparţiali şi oneşti până la capăt. Stră-străbunicul meu a fost ucis de un maghiar vecin, cu un topor în spate, pentru că băieţii lor s-au certat la joacă. Maghiarul nu a fost pedepsit, datorită situaţiei politice de acum 100 de ani din Transilvania. Tragic, dar tot nu are nici o legătură cu ce se întâmplă acum şi eu n-aş judeca un om ce e din înâmplare maghiar prin prisma asta. Ura şi intoleranţa bazată pe judecăţi trunchiate e apanajul minţilor înguste, ce nu au capacitatea să privească în ansamblu o situaţie, se limitează la singura perspectivă ce le este pusă în faţă. Şi apropo, ştiam de masacre. Câteva sute. Noi cu incidentul de la Odesa am omorât peste 60 000. Dacă ai fost cu adevărat marcat de ideea omorului nejustificat, dacă crezi că cei aproximativ 300 de români trebuie să cadă greu pe conştiinţa unui maghiar de astăzi, că ar putea fi cumva responsabil, atunci nici tu, nici eu nu ar trebui să putem dormi la noapte. Mai multe nopţi, pentru vreo 60 000 de suflete.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: