(Raluca: ) Aproape c-ar merge ca nume de roman, pe undeva pe lângă “Felix şi Otilia”. Romeo şi Felicia sunt numele mijlocii ale părinţilor mei (biologici). Mereu trebuie să precizez din capul locului de care set de părinţi vorbesc. Îmi aduc aminte când am auzit-o prima data pe Narcisa Suciu cântând “Mociriţă cu trifoi, m-au cerut la Mama 2” şi mă gândeam ce bine că şi folclorul include chestia asta cu prima mamă, a doua mamă…

Povestea de dragoste a Feliciei cu Romeo, dacă a existat, n-am auzit-o niciodată. Nici măcar de la alţii. S-au detestat de când mi s-au deschis ochii asupra lor. Totuşi divorţul lor, care era născut din nişte clare “diferenţe irenconciliabile” de tip american, a venit târziu, după destui ani de chinuri sufleteşti şi zvârlituri ale obictelor prin casă. Sunt divorţaţi de mai bine de 18 ani şi nu au reuşit să se ierte nici acum, ceea ce pentru mine, care am relaţii amiabile cu mai toţi cu care am şifonat cearşafuri (sau doar atrii , ventricule şi neuroni), e destul de greu de înţeles. Ce-au putut să-şi facă atât de rău încât se urăsc mai departe, n-am habar. Am trecut şi eu prin destule şi pentru aia nu-mi vine să mai jumulesc oameni cu care am intrat odinioră cu carul în garduri şi prin mărăcini. Apă sub pod, beibi. Apa Sâmbetei sub pod. Dar ei nu şi nu. Ei o ţin pe-a lor, bosumflaţi şi ranchiunoşi. Dau şi acum vina pe celălalt şi se bucură fiecare când descoperă că eu şi sor-mea semănăm cu ei (mama cu ea şi tata cu el, evident), ca şi cum ar câştiga într-un fel de război imaginar cu replica finală: „Ţi-am spus că am făcut copiii ăştia numai eu!”. E felul lor de a ne arăta că ne iubesc foarte mult. Şi că se urăsc mai departe foarte mult. Eu mă tot întreb de ce fiindcă am descoperit că au foarte multe în comun. Sper să nu le spuneţi, dar am decis cu sor-mea să le mai dăm vreo doi ani şi, la aniversarea a 20 de ani de la divorţ, să-i întâlnim.

parinti

Misterul ranchiunii lor se adânceşte de fiecare dată când vorbesc cu ei la telefon (uneori cu amândoi în aceeaşi zi) fiindcă la final rămân cu toate lucrurile pe care le au ei în comun. Pe care le avem în comun. Şi cu imaginea acelei familii fericite ce am fi putut fi, într-un univers paralel. Eu şi sor-mea am învăţat să facem mâncare şi să ne ţinem de un servici ani la rând înaintea lor, dar aşa cum ei n-au fost pe fază să se bucure de primele noastre realizări, noi două le sărbătorim fiecare victorie a lor din liga mare, a adulţilor.

Mama îmi povesteşte cum a făcut dulceaţă din vişinele pe care le-a primit de la o bătrânică pe care a ajutat-o la cules sau îmi explică entuziasmată când şi cum i-au înflorit cactuşii şi cepele chinezeşti – nişte flori minunate, pe care nici nu poate concepe că le-ar putea găti cineva, deşi eu îi spun că, uite, am căutat pe Google să văd cum arată şi am găsit o mulţime de reţete. E îngrozită. Parcă i-aş fi spus cum să facă tocană din pisică. (Dacă ar avea.) Tata îmi spune despre cum cresc roşiile în grădină şi cum la anu’ va lua şi mai multe răsaduri de la fostul şef de post şi îmi dă reţeta siropului pe care vrea să-l facă din cătină şi să-mi trimită şi mie – musai – că doar împărţim aceleaşi alergii (lucru de care îmi dau seama că în ultimul timp se simte cumva vinovat fiindcă mă tot întreabă de ele). O dată, foarte încântat, tata mi-a spus „secretul” sarmalelor cu ciuperci pe care le-aş putea mânca şi eu, care nu mănânc carne. Culesese el multe de prin pădure şi una dintre vecinele la care mai mănâncă n-a ştiut ce să facă cu atâtea şi s-a pus să le toace şi să le vărzălească. A fost descumpănit când i-am zis că tanti Lia (aka Mama 2) îmi face sarmale cu ciuperci de vreo 12 ani. Mi-a răspuns că în toamna asta când mai adună ciuperci multe vor să facă şi zacuscă. I-am răspuns că facem şi noi şi e foarte bună. Dar cu ceva tot m-a câştigat: vrea să pună murături din alea asortate, cum ştie că îmi plac. Cum punea bunica. Şi cică o să îmi trimită şi mie pachet la Cluj.

Mama îmi tot trimite pachete cu tot felul de chestii (de poveste!), dar ăsta va fi primul de la tata. Am doar 28 de anişori, sunt doar un copilaş, ei abia ce-au atins adolescenţa (el mai târziu, că e mai mic decât mama cu un an) aşa că vreme avem destulă. Dar să nu uit de pachetele de la mama, care sunt… aruncătoare-de-creier-în aer. În copilărie, erau coşmarul meu. O dată a trebuit să aducem unul cu sania de la poştă – avea vreo 9 kilograme şi conţinea şi câteva portocale zdrobite, poze cu Papa de la Roma şi o bună parte din toţi sfinţii, haine cu diverse numere mai mari etc. etc. Cu timpul mi-am dat seama că e un singur mod în care  pot scăpa de pachetele-coşmar: să vorbesc cu ea şi să îi spun cam ce aş vrea că poate, poate. Şi, ca urmare, am o pătură tricotată (de mine) din gheme aproape toate trimise de ea. Încă nu acoperă tot patul fiindcă unele plovăre pe care mi le-a luat în acest scop de la second au fost prea faine să le deşir şi le-am lăsat să le port pur şi simplu.

Pătura tricotată

În Reghin ţoalele de la second hand sunt foarte ieftine. Chiar şi cu un leu, doi. Şi mama are ochi bun să descopere materiale de calitate, culori faine şi croieli interesante. Tot e bine că mi-au luat numai vreo 20 de ani să mă prind de chestia asta. În ultimele două pachete şi în cel pe care-l aştept în week-end am rochiţe (pe lângă clasica pungă de zahăr, sticlă de ulei, cafea, praf de budincă şi, bineînţeles, icoane şi iconiţe; uneori rozare). Unele rochiţe nu mi le-aş fi cumpărat niciodată, dar dacă mă pomenesc cu ele în casă şi le probez îmi dau seama că „Pfoai, mama ştie ce mi se potriveşte!”. Incredibil. Incredibil. Discutăm îndelung la telefon despre cum sunt culorile ghemelor sau rochiţelor pe care le-a găsit pentru mine. Şi, cum de cele mai multe ori nu e vorba de o simplă culoare, trebuie să-mi explice făcând trimitere la diverşi bolovani. Că e geolog, de felul ei. Aşa că pentru a afla cu ce imprimeu e o ţoală, mai întâi trec prin lecţii despre cuarţuri şi calcedonii ca să ajungem la onix, dar nu la de-ăla negru, ci la varietăţile lui mai rare, care sunt cu maroniuri şi verzuliuri. Mulţumesc pe această cale Wikipedia! Ultima dată mi-a pus în pachet şi un tricou cu Gun’s and Roses  că doar merg la festivaluri şi concerte rock. Râdeam de chestia asta când Tana mi-a zis că a văzut tricouri cu Gun’s and Roses  purtate cu „blugii lu’ boyfriendu” pe bloguri de fashioniste. Mă scuzi, mamă, retrag critica. A, şi e distractiv că mie îmi cumpără rochiţe şi maieuţe în breteluţe, iar pe sor-mea o ţine în cămăşi şi tricouri în dungi. „Dar de când ai devenit tu the sexy one pentru ea?”, mi s-a răstit sor-mea la un moment dat. Păi, dragă, ştii cum vorbeşte ea TOT timpul peste noi? Ei bine, se pare că uneori mai şi ascultă şi alteori mai şi observă şi, ca să nu o mai certăm mereu, încearcă să ne ia ce vede că purtăm şi ce află că ne place. N-am ce-i face la sor-mea dacă prea a devenit office. I’m the sexy one! De altfel, îmi vine în minte ceva integramă pe care am găsit-o când eram mică, mâzgălită de tata. Derivase numele meu (cel mijlociu – Alexandra) până la Sandy, ceea ce m-a făcut mai târziu să mă gândesc că poate lua în considerare c-o să ajung striperiţă şi-o să fiu acoperită bine, că am nume.

Presenting fashion by Felicia:

Fashion by Felicia

Sor-mea a convins-o anul ăsta pe mama să-şi pună cablu tv. Avea o antenă improvizată la care prindea cu pureci vreo trei posturi la care vedea aprope numai ştiri alarmiste şi asta-i agrava panicile şi episoadele de teoria conspiraţiei mondiale împotriva ei. Acum are canale cu documentare şi canale cu muzică şi starea ei de spirit s-a îmbunătăţit simţitor. I-a spus soră-mii că şi-a făcut un carneţel pe care-şi notează cântecele care-i plac, să  i le caute ea şi să-i facă un CD (calculatorul vechi al soră-mii e la mama, la Reghin). Niciunul dintre ai mei nu mai are „muzica lui” şi de curând ne-am dat noi seama (eu şi sor-mea) cât de oribil trebuie să fie. Cândva aveau colecţie de viniluri cu „muzică bună”, colecţia a rămas după divorţ la ea, care avea pick-up, dar pick-up-ul s-a stricat. No more „Dancing Queen”. No more „Michelle, ma belle”. Placa cu Aura Urziceanu  n-aş plânge-o c-a rămas neascultată fiindcă una dintre primele mele amintiri neplăcute e cu triluielile ei acute, ascultate în apartamentul plin de igrasie al părinţilor de la Petroşani. Îmi amintesc că eram lăsată singură pe canapea în vreme ce bunicii şi părinţii făceau drumuri de la maşină în apartament să care mâncarea şi butelia cu gaz. Aura urla la mine din toţi rărunchii şi eu mă pusesem pe plâns. Mi-a luat mult timp să pot asculta jazz şi nici acum nu-mi prea place dacă e cu voce piţigăiată de femeie.

Felicia şi Romeo, cu Sandy, alături de singurul adult din poză – bunica

Felicia şi Romeo, cu Sandy, alături de singurul adult din poză - bunica

Ieri m-a sunat tata de la o petrecere aniversară a unui tip de la Certej (satul în care-am crescut, dar la altă familie după moartea bunicii). Nu-i plăcea muzica, mai ales că mai ardeau şi câte-o manea. Mi-a spus că îi trebuie CD-uri cu muzică (hip-hop, mai ales; a cerut Paraziţii şi Eminem şi 2Pac) şi mi-am dat seama că – d’oh! – pot face atâta lucru. Au trecut atâţia ani de la liceu, când scriam CD-uri cu muzică, încât am uitat de această activitate. Ok, părinţi, veţi avea muzică în curând.  Fetele lucrează la playlisturi.

De câte ori vorbesc cu ei, pe rând, evident, amândoi mă întreabă când merg să-i văd, când merg “acasă”, deşi casa mea nu mai e cu niciunul dintre ei, de peste 18 ani. Dacă îmi iubesc părinţii, vă-ntrebaţi? Bineînţeles. Îi iubesc. E o iubire de roman, ceva mai puţin imposibilă decât a lor.

P.S.: Cine are părinţi, să-i sune, să-i caute. Sunt multe de învăţat despre tine din conversaţiile cu părinţii. Pot fi enervanţi, pot fi plini de defecte, dar noi suntem părţi din părinţii noştri şi asta nu va dispărea nici într-o viaţă de negare. Şi nu zic asta doar aşa – când am început să mă pensez mi-am făcut sprâncenele drepte ca să scap de colţul ascuţit care – credeam eu – mă făcea să seamăn cu tata. Cu timpul am acceptat că, asta e, cândva ei au făcut dragoste, am ieşit eu şi sunt fata lor. Şi, zece ani mai târziu, am devenit şi fata lu’Lia şi Gicu. Acum sunt un puzzle din toţi patru, printre bucăţile căruia am ţesut şi eu.

Comments on: "Romeo şi Felicia lui. Noi patru în ţara lui Peter Pan" (3)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: