un camion doua camioane(Raluca: ) Am fost să-i văd pe ai mei, acasă, la sat, la finalul lui august şi am reuşit să-mi fac maţele să clocotească, iar capul să-mi explodeze. Ai mei au avut, dragii de ei, toate intenţiile bune. Doar că prea multe astfel de intenţii şi toate înghesuite într-un interval prea scurt. “Să bei apă de la fântână că la Cluj e din aia cu clor, cu gust de conductă, nu ca asta.” Da, doar că fântâna n-a fost sterilizată (golită şi dată cu var nestins, adicătelea) de cel puţin 20 de ani. “Am luat lubeniţă. E de la supermarket, dar tot de la noi din ţară tre să fie, foarte bună.” Nu, nu era tocmai bună, chiar aş spune că era trecută şi că acea crăpătură pe care o avea pe coajă nu s-a făcut când au pus-o ei în coş, fiindcă era uscată. Dar cum poţi contrazice pe cineva care a ales toată viaţa lubeniţe? Cineva care, îmi aduc aminte şi acum, în drum spre mare, când aveam vreo 13 ani şi am mers cu autocarul, visa să sară în remorca plină de pepeni roşii pe care am depăşit-o pe şosea? “Ia şi mănâncă roşii, că-s de-astea de grădină, adevărate. Eco. Bio, cum le spune.” Da, doar că am vomat noaptea, între 3 şi 4, numai pieliţe de roşii amestecate cu acid gastric. Pe scurt, am mâncat şi băut de toate acasă, să le fac pe plac alor mei, iar apoi am zăcut o zi şi jumătate, după ce mai şi leşinasem, pentru prima dată în viaţă, în baie.

Într-un final, după 4 zile, cu tot regretul, dar cu un puternic instinct de supravieţuire, am plecat spre Cluj, dezhidratată, ameţită, palidă şi cu migrenă. Pe tren am nimerit într-un compartiment ticsit de bagajele celorlalţi călători – geamantane în care aş fi putut să şi locuiesc pentru un week-end, căci echivalau cu spaţiul pe care-l ocup când merg undeva cu cortul. Jumătate din scaunele din compartiment erau ocupate de o familie, doi părinţi tineri cu doi copii mici, unul ce avea mai puţin de 3 ani şi unul de vreo 5. Mi-am pus căştile să ascult muzică şi să citesc. Rândurile mi se amestecau pe pagină şi tot se iveau semne de exclamare care nu existau în text. “Acaaaaaanu!”, se auzea piţigăiat. “Acaaaanuuuuu!” “Acanuuuuuuu!” Copilul cel mic îmi insera, zgomotos, punctuaţia lui într-un ritm haotic şi strident. I-am spus, pe un ton ferm, chiar apăsat, că mă doare capul şi i-am cerut să nu mai ţipe. Bineînţeles că nu am avut niciun efect asupra lui. Se uita pe geam şi, din când în când, în mod misterios, începea să strige. Îmi venea să strig şi eu la el din toţi rărunchii. Mă gândeam la Bubico al lui Caragiale şi la cât de oribilă pot fi, ca fiinţă umană, că aş vrea să iau pruncozaurul de-o aripă şi să-i fac vânt. Ok, nu-i doream răul. Nu vroiam astfel de gânduri. Dar el de ce îmi făcea rău în felul ăsta metodic? De ce măi, copile, de ce? Şi-am început să îmi fac procese de conştiinţă din cauza gândurilor violente pe care nu le puteam opri să nu mi se strecoare în cap de fiecare dată când prin urechi mi se strecurau, tot în cap şi tot violent, ţipetele copilului.

Deja mă simţeam vinovată că am plecat de acasă fiindcă-mi era rău, iar ai mei au fost foarte afectaţi de afirmaţia care se insinua, deşi eu nu o rostisem. Îi dăduseră ei glas, în schimb: “Pleci şi tu, aşa, de parcă noi vrem să te otrăvim.” Ok, ştiu că nu vreţi asta, dar nici nu mai pot sta aici să-mi petrec restul concediului storcând din mine lichide şi pe o parte şi pe alta până mă stafidesc. Nu, nu mai vroiam să mă simt şi mai vinovată din pricina gândurilor urâte pe care le aveam cu copilul. Mi-era de-ajuns să am o migrenă de la rău fizic. Să mai sufăr şi psihic mi-era peste putinţă să suport. Şi-atunci mi-am amintit că am scris, anul ăsta cred, un articol pentru un site dedicat  părinţilor şi a fost un articol la care am lucrat în toate după-mesele dintr-o săptămână şi care a ajuns să mă pasioneze. Fiindcă, deşi nu îmi doresc copiii mei şi nu am activat niciun instinct de reproducere, mă identific încă foarte profund cu copilul care am fost cândva şi folosesc orice prilej pentru a înţelege mai bine ce am trăit. În perioada de documentare pentru acel articol am citit un material extraordinar de interesant, bazat pe studii de caz, psihologice şi comportamentale, despre ce înseamnă ruşinea şi de ce nu e bine să-i spui vreodată unui copil “Dar nu ţi-e ţie ruşine?!”. Am aflat atunci că ruşinea nu e un sentiment cu care ne naştem. Tocmai de-asta nici nu există expresii faciale pentru ruşine, expresii care pot fi realizate din mimică, din muşchii feţei. Unii oameni roşesc când le e ruşine, dar asta ţine de felul în care le pompează inima sângele mai repede, de felul în care e vascularizată pielea feţei, de pigmentul pielii. Majoritatea dintre noi, însă, nu putem arăta când simţim ruşine fiindcă nu avem cum. Sprâncenele ridicate înseamnă mirare, colţurile gurii picate în jos înseamnă tristeţe ş.a.m.d. Pentru ruşine nu avem niciun indicator de acest fel. De-asta şi întrebarea de verificare “Dar nu ţi-e ţie ruşine?!” Ruşinea se “învaţă”, e o apucătură deprinsă în primii ani de viaţă din cauza adulţilor din viaţa copilului. Evident, are efecte pentru tot restul vieţii. Odată învăţată, intră în mecanismele noastre de gândire şi începe să joace un rol important. Pe unii îi poate paraliza în faţa unor decizii importante, îi poate face să rateze şanse, să nu-şi asume riscuri din cauza ruşinea eşecului care s-ar putea ivi.

Bun. Când am citit articolul şi m-a străfulgerat un sentiment de revoltă pentru toată ruşinea care mi-a fost impusă de alţii când eu eram în perioada de formare, de sugativare a informaţiilor de la adulţii din jur, am decis să fiu foarte, foarte atentă să nu fac vreodată un copil să simtă ruşine. În orice caz să nu-i induc aşa ceva fără sens.

Dar aveam migrenă, îmi stătea fierea în gât, mi-era rău de la clătinatul trenului, mă simţeam sfârşită şi stoarsă. Iar copilul ţipa la răstimpuri imprecise şi surprinzătoare “Acaaanuuu!”. Mi-am zis: Uite, copilul ăsta nu vorbeşte încă, adică vorbeşte pe limba lui şi e clar că nu pricepe el mare scofală din problemele adulţilor. Nu va înţelege ce e aia migrenă. Şi dacă-i spui durere de cap tot nu va pricepe, căci, din fericire, pare să nu fi avut încă experienţe din astea neplăcute. E un copil energic şi entuziasmat. Curios şi extrovertit. E un copil cum am fost şi eu. Dar m-am gândit că aş avea o şansă să-l înţeleg eu pe el. Când sor-mea abia începuse să vorbească, eu fusesem singura care pricepea ce înseamnă “apocasi apocasi” (acum nu mai ştiu). Aşadar, am devenit preocupată să analizez ce anume îl face să ţipe şi-am descoperit că ţipa de câte ori vedea pe geam o maşină mare: basculantă, cisternă, tir, camion. Orice. Şi mi-am dat seama că încerca să le numere, dar, cu toate că treceau zeci de maşini din astea, el rămânea mereu numai cu două degete ridicate. “Ah, îţi plac maşinile!”, am zis. Tatăl, care a mai încercat să-l potolescă, şi-a ridicat ochii din integramă şi a răspuns: “Camioanele. Îi plac camioanele. I-am luat vara asta cu mine într-o cursă în cabină şi ăsta mic a şi căzut de pe scară când a coborât. Cred că a căzut în cap că acum numai camioane are în cap.” Până atunci mă cam enervase atitudinea prea puţin fermă a tatălui (un tip care, deşi era de trei ori cât mine de jur împrejur şi încă pe jumătate în înălţime, părea moale şi nu cred că avea mai mulţi ani decât mine – ceea ce m-a făcut să mă gândesc, din nou, că nu ştiu cum au unii curaj să aibă copii, că eu n-aş fi în stare). De câte ori îl pleznea (mă rog, îl împingea în scaun, cu toată palma pusă peste faţă), copilul se înclina iar înainte, chicotind şi rânjind cu toţi dinţişorii. Pălmuitul la fund nu avea nici el mai mare efect căci pruncozaurul se punea cu cracii în sus şi chicotea şi mai abitir. Ba chiar s-a pus şi frate-su mai mare în aceeaşi poziţie şi pândea, de după genunchi, cu o făţucă destul de posomorâtă. “Dă-i, măi, şi lui Cristi că devine gelos”, zicea mama. Tatăl dădea la funduri ca la nişte tobe cu membrană fragilă, iar tobele chicoteau vesel.

A, asta era. Copilul cel mic energic  şi extrovertit era super, super fascinat de tatăl său. (Şi cel mare doar că el era mai … ruşinos. )  “Acaaaanuuuu!” era expresia încântării, amintirea unei aventuri, a unei călătorii minunate cu tatăl, şofer de cursă lungă cu contracte prin alte ţări, plecat des de acasă, după cum am aflat. “Acaaaanuuuu!” “Acanuuuuu!” Oh, dar asta pot să înţeleg. Aşa că am început să număr şi eu camioane cu cel mic, încercând să-i explic că putem trece de două. N-a mers. Am mai încercat şi să-i explic că sunt diferite tipuri de maşini. Degeaba, toate alea mari erau “acanu”. Mama, poate sătulă şi ea de contorizarea judicioasă a camioanelor şi, în acelaşi timp, deja versată în strategii de a le închide gura pruncozaurilor, le-a dat sticksuri. Chestia e că, între timp, mie îmi cam trecuse durerea de cap şi, fiindcă ăştia micii nu prea aveau chef să ronţăie, ci stăteau cu stickusrile în mână, încercând să ni le ofere nouă, celorlalţi din tren, să scape de ele, am luat iniţiativa de a începe un duel cu grisine. Săbiile ni se rupeau şi, din spirit de fair-play, când unul rămânea cu o armă mult prea scurtă, putea lua altă grisină. N-am făcut nici mizerie, că luam pauză de curăţat ringul. Când am coborât din tren la Cluj am avut sentimentul că mi-aş fi dorit un drum puţin mai lung. Tana spune că aş fi fost perfectă într-o societate de cimpanzei sau de elefanţi – orice comunitate din asta care-şi creşte puii în comun. N-oi avea instinct să mă reproduc, dar am instinct să port de grijă. Puteţi lăsa copiii să vină la mine.😀

P.S.: Aşa-i că-s mişto de tot titlurile astea de tip enumerare? Par atât de cuprinzătoare, profunde, exhaustive chiar.🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: