O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

(Tana: ) Stăteam pe Facebook acum câteva zile şi uitându-mă pe Wall la ce au mai postat unii, alţii dau de al nu-ştiu-câtelea articol despre câinii torturaţi, cu poza mare, explicită ataşată. Le-am tot ignorat, pe unii “pasionaţi” i-am scos din feed, dar de data asta mi-am zis să ascult de Bukowski, care spunea bine că umanitatea trebuie schimbată cu fiecare om în parte.

Îi scriu un comment la articol, fără să apelez la injurii sau violenţă verbală (că doar încercam să mă opun expunerii gratuite la cea vizuală), despre puţinul pe care îl ştiu despre fotojurnalism, importanţa şi puterea sugestiei, în opoziţie cu repulsia ce o creează explicitul. Omul îmi dă Like,  semn că a înţeles ce debitam eu acolo, fără să mai fie nevoie de alte comentarii. Îi dau apoi articolul ăsta, entuziasmată că încă se mai întrevăd  soluţii, printre multitudinea de lamentări şi plângeri de milă (la adresa câinilor, a noastră, a naţiunii, a omenirii etc).

Nu trec două zile şi acelaşi om pune un articol cu poza lui Ionuţ de la autopsie. Poză cu faţa desfigurată, să nu existe dubii. Mă lasă mută. Poate dă şi el like de inventar, ca ăia care îţi dau like la o piesă ce-ai pus-o de nici 2 secunde. Să nu se înţeleagă că mă îngreţoşează să văd cadrave. Am văzut destule, am văzut plăgi cu puroi, fetuşi în formol şi cum se scoate la cadavru limba cu tot cu esofagul pe gură (cu plăcere pentru imaginea vizuală, celor care vânează morbidul). N-am leşinat, n-am hiperventilat, pentru că ştiam ce mă aşteaptă ducându-mă la morgă, m-am pregătit mental pentru asta. Nu mergi în pub la bere cu aceeaşi stare cu care te duci în parc să faci yoga. Îmi folosesc Facebook-ul să ţin legătura, să mă informez şi să procrastinez printe albumele de vacanţă ale oamenilor cu care n-am mai păstrat legătura şi pentru asta-s pregătită, nu pentru a-mi stimula centrul vomei, pentru lecţii de legală sau câini topiţi de acid.

Pentru că tot le prefer în locul datului din gură degeaba, vin cu soluţii:

1. Îţi dai un kick din chestii dubioase, din imagini la limita legii sau mult dincolo de acolo, te excită sadismul, foarte bine! E loc şi pentru tine sub umbrela Internetului, poţi să te scufunzi în Deep web-ul despre care a scris aici ellun.es. Nimeni nu o să te judece! (Nu o să te judece pentru că te piteşti în spatele anonimatului; tot ce faci, spui public e judecat de toată lumea, să nu ai dubii).

2. Nu ştii exact care e treaba cu fotojurnalismul, cu asocierea imaginilor pentru a da profunzime textului, de a atrage, de a crea empatie? Citeşte în continuare, o să îţi explice Raluca.

3. Dacă tot nu ai înţeles şi crezi că expunerea violenţei e calea, te rog să-mi dai unfriend. Mă scuteşti de timpul pe care îl pierd încercând să blochez ca informaţia de pe retină să nu devină încă o amintire cu care subconştientul să mă trezească noaptea din somn. Mersi!

[Am aflat apoi de la Raluca de un articol despre cum pozele care circulă în presă cu Ionuţ nici măcar nu sunt cu el, ci cu un copil din America. Am verificat şi  articolul cu imaginea care mi-a pus capac era despre acelaşi lucru. Nici nu am mai citit articolul, lucru ce îmi confirmă ideea că imaginile explicite creează repulsie. Iar faptul că media a mers până într-acolo încât să folosească imaginea altui copil, doar pentru a transmite şoc şi groază, de parcă ar fi două păpuşi interşanjabile care “seamană”, e dovada că limitele jurnalismului au fost de mult încălcate. Opinia mediei despre publicul său e că doar grotescul mai poate să trezească reacţii şi de dragul manipulării poate să folosească orice mijloace.]

***

(Raluca:) Tana mi-a amintit de o perioadă când nu ieșeam deloc din casă – casa noastră cu mucegai, dar cu veveriță în curte de pe strada Emil Racoviță. Ea învăța chestii la medicină și asasina insectele care ne invadau prin parchet, eu citeam și scriam de zor la licența mea, “Imaginea imaginii în presa locală din Cluj-Napoca”, pe care am dat-o în 2010, la doi ani de când am terminat facultatea de jurnalism. Încă mă regăsesc deplin în tot ce am scris și aș vrea ca și presa să prindă ritmul din urmă. Din păcate nu o face și, dacă la momentul când am scris eu lucrarea, situația era sumbră, acum e cam la fel în presa scrisă de care știe mai toată lumea. Din fericire, acum prind tot mai mult avânt proiecte precum Casa Jurnalistului, TOTB, Decât o revistă, Rise Project sau Vice. Sau chiar Grupul Independent de Informare, care nu produce articole, dar distribuie unele dintre cele mai informative, scrise de alţii.

fotojurnalism

Voi cita niște lucruri foarte interesante pe care le-am pus cap la cap în licența mea, care argumenta că ilustrarea articolelor din presa locală scrisă lasă mult de dorit.

Roland Barthes în “Camera obscură”, publicată în 1937 sugera că rolul fotografiei şi marea măiestrie a celor care o practică este capacitatea de a determina privitorul să gândească. Astfel, o imagine nu este subversivă pentru că sperie, dă peste cap sau stigmatizează, ci pentru că se face remarcată mai repede decât un text, rămâne imprimată mai mult timp şi îl face pe cititor să dezvolte o atitudine sau alta, să adopte o poziţie sau alta (pro sau contra), să aibă o părere.

Pe baza unui studiu din 2005 făcut de americanii Hun Shik Kim şi Zoe Smith, spuneam că multe dintre fotografiile câştigătoare la concursurile destinate fotojurnaliştilor de pretutindeni sunt alese pentru că ilustrează subiecte “tari” (hard news), din zone de conflict, de la dezastre naturale (cutremure, inundaţii, tsunami), de la tragedii umane (atentate, jafuri armate, masacre în spaţii publice, prăbuşiri de avioane, bolnavi incurabili etc.), dar le ilustrează într-o manieră vizuală şi tehnică (aproape) fără cusur. Paradoxul este că întâmplările foarte rele prin care trec alţii, arată foarte bine în paginile răsfoite de semenii mai norocoşi. Fotografii de presă se folosesc tot mai mult de estetica urâtului.

Susan Sontag observa în “On Photography” că societăţile industrializate îşi transformă cetăţenii în dependenţi de imagini; aceasta fiind cea mai irezistibilă formă de poluare mentală.

Faptul că acea imagine cu băieţelul american atacat de câini cu ani în urmă (şi care a supravieţuit), a circulat în articolele româneşti pentru a ilustra cazul lui Ionuţ a fost explicat cu mulţi ani în urmă. “Responsabilitatea fundamentală a unui fotojurnalist este de a se întoarce cu o imagine care să nu fie mai proastă decât cea pe care o va tipări competiţia”, spunea Timothy R. Gleason într-o lucrare apărută în 2005. Cum multe redacţii nu mai au fotojurnalişti şi se bazează pe imaginile găsite pe internet, cel mai simplu mod de a nu rămâne în urma competiţiei e de a folosi chiar aceeaşi poză, luată de pe blogul unei mame din SUA, care, de altfel, după ce copilul ei a fost atacat de câini, a devenit foarte conştientă de faptul că nu şi-a supravegheat îndeajuns fiul. Orice om cu mintea limpede îşi dă seama că folosirea acelei imagini nu a fost câtuşi de puţin etică. Nu ar fi fost cu nimic mai etic să fie fotografiat chiar Ionuţ la morgă. Susan Sontag argumentează tot în “On Photography”, din 1977: “Să fotografiezi oamenii înseamnă să îi violezi, văzându-i aşa cum ei nu se pot vedea niciodată pe ei înşişi, căpătând informaţii despre ei pe care aceştia nu le pot avea, transformând oamenii în obiecte ce pot fi posedate simbolic. La fel cum aparatul foto este un simbol al unei arme, a fotografia pe cineva este simbol al unei crime.”

Bineînţeles că nu consider că trebuie să ne purtăm ca amerindienii, să ne ferim de a fi fotografiaţi de necunoscuţi, de teamă că ne pot fura sufletul cu aparatul de fotografiat. Doar că a face şi/sau a publica o fotografie vine cu un set de responsabilităţi. Imaginile unui copil mutilat sau a unor câini desfiguraţi, ucişi, nu poate fi aruncată aşa, oricum fiindcă pot crea răni adânci, inutile, ca schijele unui obuz în civilii aflaţi întâmplător în zona exploziei unei maşini capcană. Atenţie! Suntem în ţara Sindromului NU.  Cei de la Gândul au arătat într-un material multi-media (text, foto, video) că Armata Română neagă că vreun soldat de-al nostru care a avut misiune în zone precum Afganistanul ar suferi de sindrom post-traumatic. Să nu avem niciun asemenea om afectat este imposibil. Nu suntem supra-oameni. Lucrurile oribile ne afectează, ne schingiuesc, ne golesc de umanitate. Expunerea la violenţă nu ne va trezi, nu ne va face mai alerţi şi mai activi în lupta pentru o viaţă mai bună, departe de aşa ceva. Dimpotrivă.

Henri Cartier-Bresson, fotograf celebru şi membru fondator Magnum Photos spunea: “A face o fotografie înseamnă să aliniezi capul, ochiul şi inima. Este un mod de viaţă”. Atenţie, deci, iar. O fotografie, despre care se tot spune că valorează cât 1.000 de cuvinte, presupune implicarea raţiunii, creierul, mintea; presupune cultivarea unui simţ estetic; presupune sentimente, esenţa umanului. Şi e un mod de viaţă, nu de moarte.

Cel mai bun exemplu care îmi vine în minte legat de asta e întotdeauna fotografia cu călugărul budist care şi-a dat foc în semn de protest. Nu moartea lui e cea care te bântuie, ci alegerea pe care a făcut-o. De ce? Ce l-a putut determina să-şi asume, cu seninătate, un asemenea sfârşit? Te face să înţelegi imediat că ceea ce l-a motivat să protesteze într-un asemenea mod a fost mai îngrozitor decât moartea. Şi asta face moartea lui să nu fie degeaba. Faptul că îl vedem în flăcări nu e un simplu act sadic de voyeurism, ci ne implică emoţional, ne obligă să gândim, să ne punem întrebări. Şi fotografia cu el de aceea e puternică, nu pentru că vedem un om arzând. Ăsta e fotojurnalismul real: când trece de circul din sintagma “Pâine şi circ”.

thich-quang-duc

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: