"Spectatorul condamnat la moarte"

Foto: Nicu Cherciu (poză furată cu nonşalanţă căci puţin îmi aparţine, dat fiind că spectatorul cu bluză maro şi blugi de pe băncuţă sunt eu😛 )

Cine ne-a condamnat pe noi? Dacă n-am primit nicio sentinţă în vreo sală de tribunal, de ce totuşi executăm cuminiţi o condamnare de câte ori stăm pasivi şi aşteptăm să se facă totul mai bine? Ce ne face să credem că suntem spectatori şi nu actori în propriile noastre vieţi?

Spectatorul condamnat la moarte este pasiv. Dar „Spectatorul condamnat la moarte” este provocator. Textul lui Matei Vişniec a fost montat la Cluj de regizorul Răzvan Mureşan şi jucat în fosta cafenea de lângă Agenţia Teatrală – Studio “Art Club”. Se joacă azi, 26 martie, de la ora 19:00 şi se mai joacă şi miercuri, 2 aprilie 2014, ora 19:00.

Căutând pe net alte variante ale spectacolului, am ajuns la nişte variante ale sale “dă prin Bucureşti”, care m-au făcut să mă simt tare ferecită şi mândră că mi-s la Cluj, no.

Vişniec a vorbit în numeroase ţări, fiind invitat s-o facă, despre tema rezistenței culturale și a literaturii ca spațiu de libertate.  Dacă vă apropiaţi de textele lui Vişniec, fie citind, fie văzându-le interpretate la teatru, veţi afla noi metode de rezistenţă, iar pentru cine a ieşit pe străzi la vreun #uniţisalvăm, “Spectatorul condamnat la moarte” vine e ca o palmă prietenoasă bătută pe spate.

Am văzut „Spectatorul condamnat la moarte” în avanpremieră, dar nu am apucat să scriu despre el atunci şi, recunosc, nici acum nu o să apuc să spun tot ce mi-a trecut prin cap. Însă asta e şi pentru că spectacolul te pune pe gânduri. Pe multe gânduri. Mă întorceam acasă într-o seară, după o altă reprezentaţie a spectacolului, la care nu am fost, dar mi-am dat seama când am ajuns la trecerea de pietoni de lângă blocul meu că cei doi trecători care vorbeau foarte însufleţit tocmai văzuseră piesa de teatru şi nu se puteau opri din vorbit despre ce li se întâmplase în spaţiul mic al Studio „Art Club”-ului.

“Foarte mult mi-a plăcut cum au lucrat şi pe psihic şi ce au făcut cu spectatorii. M-am simţit aşa descoperită… atât de vulnerabilă! Nu ai văzut că tot încercam să mă bag pe după tine?”, îi spunea lui. N-am putut să mă abţin: „Spectatorul condamnat la moarte”? „Daaa! Aţi fost acolo? Nu v-am văzut. Dar nu-mi puteam dezlipi ochii de la actori…” Actori care sunt mulţi şi par omniprezenţi, nici nu ştii de unde îţi răsar sub nas şi te iau la întrebări: De ce taci? De ce nu reacţionezi? De ce nu te revolţi?

Distribuţia:

Judecătorul        Miron Maxim

Avocatul acuzării             Cristian Grosu

Avocatul apărării             Ionuţ Caras

Grefierul             Patricia Brad

Martorul 1 (femeia care rupe bilete)     Diana Buluga

Martorul 2 (fetișcana de la garderobă)  Alexandra Tarce

Martorul 3 (femeia grasă de la bufet)    Ileana Negru

Martorul 4 (fotograful teatrului)              Radu Lărgeanu

Martorul 5          un spectator din sală

Martorul 6 (regizorul)    Matei Rotaru

Martorul 7 (autorul)       Radu Lărgeanu

Martorul 8 (femeia care așteaptă în fața teatrului)         Ileana Negru

Martorul 9 (orbul care cântă din muzicuță)         Silvius Iorga

Sergentul            Silvius Iorga

Preţul biletelor:

15 lei;

7,5 lei – reducere pentru elevi, studenţi şi pensionari.

Când am început prima dată să scriu despre “Spectatorul conamnat la moarte”, era o perioadă când se vorbea prin presă cu şi despre ură. Dar la noi aşa pare să fie mereu aşa încât voi lăsa aici, la final, fragmentul care trebuia să fie introducerea:

A început să se vorbească mai mult de ură zilele astea. Să se vorbească la modul analitic, temător, despre felul în care anumite organe de presă şi-au făcut un scop în sine din propovăduirea urii. (Atenţie la spirala violenţei) Ca mulţi alţii, îi am şi eu pe ai mei acasă la Certej, cu ochii pironiţi la tv seară de seară, umplându-şi urechile cu dejecţii transmise prin viu grai. Din fericire, ai mei au o oarecare protecţie pentru minte căci mai pun mâna şi pe câte-o carte şi au o oarecare protecţie pentru suflet fiindcă-şi mai petrec timpul şi cu animalele ogrăzii, care-i încarcă de drăgălăşenia şi pufoşenia lor terapeutico-benefică. Totuşi, locuitori de fostă comună minieră precum sunt, televizorul le e tovarăşul cel mai de nădejde. Televizorul le dă zilnic statutul de spectatori. Spectatori de teatru, operă, concert sau cinema n-au mai fost din tinereţile lor. Ei sunt, la fel ca sute de mii de alţii (cel puţin sute de mii) doar nişte telespectatori. Spectatori condamnaţi la această cultură a urii pe care o tot promovează unii dintre cei care fac emisiuni la tv (nu îi voi numi jurnalişti). După cum ştim, cultură e şi urocultura. Şi cultura de porumb. Cultura nu e neapărat ceva artistic. Dar cultura urii poate fi o artă fiindcă arta mai înseamnă şi  “îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie” şi da, sunt destui care se pricep să propage ura. 

Să ne cultivăm cât mai multe alte sentimente în afară de ură. Şi pentru buna creştere a sentimentelor pozitive avem nevoie de instrumente, care ne sunt date cu drag la teatru, la cinema, la concerte – acolo unde oameni talentaţi se căznesc să sape solul psihicului uman, să-l afâneze şi să-l irige.

(Raluca Bugnar)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: