(Raluca: Ăsta e textul care mi-a apărut recent în Dilema Veche, în dosarul “La despărţire”. Acolo, prin sistemul lor aleator, a fost publicat online sub lăcăţel, deci nu s-a putut accesa de către cine nu are abonament plătit. Dat fiind că textul este unul liber să circule, vi-l dau acum pe blog, celor care aveţi curiozitatea să-l citiţi. Covata mi-a ieşit în cale a doua zi după ce am trimis textul. În Dilema PS-ul nu a apărut şi poate că e mai bine fără el. Dar de scris l-am scris. Şi e adevărat. )

covataNuca de cocos e borcanul meu de murături. Adică e chestia aia pe care i-aş da-o lui să o facă, dar, pentru că el nu există, trebuie să mă descurc singură. Ca să punctez povestea asta cu despărţiri, tocmai am spart o nucă de cocos – cu o şurubelniţă, un cuţit, un şurub imens şi multe opinteli. Prima nucă de cocos pe care am mâncat-o a spart-o fostul meu prieten. Mă rog, e impropriu spus „fost prieten” fiindcă prieteni am rămas. Iubiţi nu mai suntem. Pe de altă parte, de la avalanşa altora de „iubi”, cuvântul iubit s-a perimat precum „amorul”. Dacă o ţinem tot aşa, nu vom mai avea cuvinte cu care să putem să ne exprimăm pur. Pur şi simplu. Fără vreun bagaj de miştocăreală şi condescendenţă.

Imediat după ce te desparţi, îţi vine – instinctual – să te fereşti şi să te ascunzi de tot ce îţi aminteşte de persoana pe care ai iubit-o şi cu care povestea s-a terminat. De îndată ce începe să răzbată simţul raţiunii, îţi dai seama că – la naiba! – nu vei renunţa la nuci de cocos. Şi, oricum, degeaba renunţi la ele şi la toate celelalte lucruri care îţi aduc aminte de iubirea arsă, fiindcă mai rămâi tu. Şi tu îţi vei aminti oricum şi într-o cameră spetică, doar privindu-ţi un genunchi pe care ţi l-a pupat mai nu ştiu cum într-o după-masă târzie din liceu când aţi chiulit de la ultima oră şi aţi fugit împreună până la etajul patru din apartamentul mamei lui. (Desigur, am început deja să amestec despărţiri şi amintiri, dar toţi suntem amalgamul experienţelor noastre de viaţă, bine frământate şi condimentate cu mai mult sau mai puţin bun gust). „Eternal Sunshine of The Spotless Mind” e o poveste frumoasă, însă pun pariu că nimeni n-ar vrea cu adevărat astfel de lobotomii emoţionale succesive. Ca să nu mai vorbim de faptul că nici măcar nu funcţionează. „Oh, my darling, oh, my darling Clementine!” şi – pac! – face clic sinapsa dintre doi neuroni care se apucă se îţi recreeze, ca într-o hologamă intracraniană pe repede-înainte, o sumedenie de momente pe care te-ai chinuit îndelung să le uiţi.

E o vorbă veche, care spune să „Nu arunci şi copilul cu apa din covată”. (Vorba asta mă duce întotdeauna cu gândul la dementul film maghiar „Taxidermia”, pe care l-am văzut de vreo 5 ori şi în care scena cu covata e absolut fabuloasă. Ba chiar, aş spune că e orgasmică. La urma urmei, creierul e cel mai important organ sexual. La femei, cel puţin.) Proverbul cu copilul şi covata e de pe vremea când toată familia se spăla în aceeaşi apă, în ordine ierarhică, iar bebeluşul era ultimul la rând. Pe când ajungea în apă cel mic, zoaiele întregii familii tulburaseră apa şi o făcuseră opacă aşa că puteai pierde în ea un copil. Pentru mine, proverbul e un bun ghid în relaţii. După ce atracţia se spalăceşte şi cuplul se dizolvă în apele tulburi ale diverselor conflicte şi idealuri divergente, rămâne copilul în covată. Copilul inocent, plămădit din toate gândurile şi întâmplările bune simţite şi trăite în doi. Copilul ăsta metaforic nu e rodul iubirii trupeşti, ci e ca şi cum s-ar fi întrupat din brainstorming, din bucăţile de suflet puse în relaţie şi de unul şi de celălalt. Coloana vertebrală a copilului e prietenia care a stat la baza relaţiei, iar inima lui bate în ritmul muzicii pe care am ascultat-o împreună. Eu nu arunc niciodată şi copilul când arunc apa din covată. De-aia despărţirile mele sunt un fel de „Adio, dar rămân cu tine”. E drept că nu toate relaţiile fac şi pui. Unele sunt de-a dreptul sterile, dar după alea nici nu suferi. Uiţi repede de covată, faci un duş, că doar suntem în Europa secolului 21, şi îţi vezi de ale tale.

Când Gwyneth Paltrow a scris cam pretenţios pe blogul ei – de altfel culinar – despre conscious uncoupling după ce s-a separat de soţul solist în Coldplay am simţit că la copilul din covată se referă. Adică, ok, am ajuns să avem o covată de apă murdară, trebuie să facem ceva, nu se mai poate să stăm cu ea aşa până se împute. Aruncăm apa, dar luăm copilul şi avem grijă de el. De altfel, Gwyneth şi Chris Martin au fost văzuţi după despărţire luând cina împreună, conversând voioşi. Personal, cred că pentru mulţi dintre noi instinctul primar nu e „Basic Instinct”, ci e comunicarea. Altfel de ce s-ar mai fi chinuit atâtea sute de generaţii de oameni să conceapă zeci de limbi cu mii şi mii de cuvinte care să ne exprime sentimentele şi ideile? Dacă nevoile de bază ar fi fost într-adevăr numai cele de hrănit-dormit-reprodus, ne-am fi descurcat şi cu onomatopee. Dar nu, noi avem sinonime! Eschimoşii au zeci de cuvinte numai pentru zăpadă! Nouă ne trebuie mult mai multe cuvinte pentru a denumi relaţiile. „Fost prieten” nu-mi ajunge câtuşi de puţin pentru a vorbi despre oamenii pe care i-am iubit într-un fel, iar acum îi iubesc în altul.

P.S.: De vreo doi ani încoace am făcut un întreg serial din „He’s just not that into you”, cu episoade ce pot fi denumite „neither is he”, „nor he” şi câteva „you’re just not that into him”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: