(Raluca: ) Cum te simţi tu acum? Ţi-e frică. Sau nu ţi-e frică. Crezi că s-ar putea să ţi se facă frică dacă se întâmplă CEVA rău. Sau că n-are de ce să-ţi fie frică – TIMPUL vindecă tot. Le-am spus copiiilor de la #ŞcoalaAltfel cu care am avut luni primul atelier de educaţie cinematografică: un erou e cel care îşi învinge teama de eşec şi teama de necunoscut; toţi suntem eroi, fiindcă toţi avem temerile astea. Doar că e destul de obositor să fii erou zi de zi. Şi-atunci am vrea să evadăm. Pentru copii e uşor. O picătură de apă care vrea să fie cercetător, un televizor care s-a făcut poliţist, un fotbalist supărat că un pinguin spadasin i-a spart mingea… Nu, nu delirez. Copiii ştiu cel mai bine ce-i cu eroii şi cu super-eroii. Se pot gândi că un brad se ceartă cu o zambilă fiindcă ea e mai frumoasă sau că o broscuţo-chestie şi-a pierdut toată averea, veselia şi cheful de vorbit aşa că s-a atârnat în jos cu-n X pe gură. Copiii spun lucrurilor pe nume, chiar şi celor cărora noi nu vrem să le dăm nume fiindcă am uitat să ni le mai imaginăm sau ne sperie prea tare şi le-am ferecat în sertarul „Strict Secret” din biroul nostru mental de oameni mari. Oameni mari cu birou la cap, nu doar cu scaun. (Oricum scaunul singur e doar un căcat!)

„Îmi amintesc că s-a încruntat, şi-a cântărit cuvintele, apoi ne-a anunţat:

– Atunci mie îmi place ploaia înainte să cadă.

Când a auzit-o, Rebecca a zâmbit, dar eu am spus (prea pedant, presupun):

– Dar, scumpa mea, dacă e înainte să cadă, atunci nu mai e ploaie.

Thea mi-a replicat:

– Atunci ce e?

Iar eu i-am explicat:

– E doar umezeală. Umezeală în nori.

Thea a privit în jos şi a devenit din nou preocupată de pietricelele pe care le alegea: a luat două de pe jos şi a început să le lovească una de alta. Părea să îi placă zgomotul pe care îl făceau când se ciocneau. (*#hoardingspheres) Eu am continuat:

– Vezi tu, nu există ploaie înainte să cadă. Trebuie să cadă, altfel nu mai e ploaie.

Era aiurea să-i explici aşa ceva unui copil şi parcă regretam că începusem s-o fac. Dar Thea nu părea că n-ar pricepe ce voiam să-i spun; dimpotrivă – căci, după câteva clipe, s-a uitat la mine şi a clătinat din căpşor cu compasiune, de parcă i-ar fi fost pusă răbdarea la încercare când discuta astfel de lucruri cu un prost.

– Bineînţeles că nu există, a zis ea. De-aia e preferata mea. Un lucru poate să te facă fericită chiar dacă nu există în realitate, nu-i aşa?

Apoi a luat-o la fugă spre apă, zâmbind încântată că logica ei a obţinut o victorie atât de straşnică.”

„Ploaia înainte să cadă” de Jonathan Coe, editura Polirom, 2009, pag. 146-147

(Apropo de compasiune, care cred că e elementul cheie de învins frici – i-am întrebat pe copii dacă ştiu ce e. Nu ştiau. Am avut inspiraţia să le spun că e milă din aia bună, milă cu plus, nu milă pentru ceva amărât şi nefericit. M-am uitat la învăţătoare: dădea din cap. Aşadar, aş propune pentru cei care nu cred în „Doamne, miluieşte!” un „S-avem compasiune!”)

Inspir. Mi-e frică. Expir. Nu mi-e frică. Nu mi-e frică? Sunt inconştientă sau ce naiba am de mă bag în tot felul de chestii în loc să stau la locul meu?! Locul meu… Care e locul meu? Sor-mea mi-a zis că îs ca în „Sex and the city”, doar că THE CITY e Cluj. Într-un fel stau locului, dar nu stagnez. Dacă aş fi un trandafir (deşi nu e asta florea reprezentativă, însă facem sacrificii de dragul metaforei), Clujul e planeta mea. Micul Prinţ nu există cu adevărat în povestea noastră. Poate că sunt un trandafir care creşte cu ploaia, înainte să cadă.

Am mai zis-o: relaţia mea de cuplu e cu oraşul ăsta. La Cluj simt că pot face o diferenţă. Mă simt eu însămi aici. Da, mi-ar fi frică să mă mut. Extrem, extrem de frică. Fiindcă aici pot să-mi înving celelalte frici. Iar acum, că fac 30 de ani, şi cineva mi-a mai rupt inima încă o dată, am nevoie să mă gândesc la cât de multe frici mi-am învins… măcar o dată.  Astea ar fi VREO câteva:

Frica de a te dezlănţui.

Frica de moarte.

Frica să mai râd cu toată gura după ce am pierdut din dinţi.

Frica de ce crede / înţelege lumea.

Frica de a te îmbrăca precum vreun „el”.

Frica de singurătate.

Frica de-a nu fi destul.

Frica de-a fi prea mult.

Frica de penibil. Inclusiv că pasiunile mele casnice sunt penibile (tricotatul, par example).

Frica de „Te iubesc”.

Frica că n-o să mai pot să iubesc un bărbat atunci când, în sfârşit, cineva o să merite asta.

Frica de întuneric…ul din baie când tre să mă epilez inghinal şi-aş sfârşi cu o mutilare genitală ca alea de m-au traumatizat în documentare.

Frica de a nu conta, de a nu putea face vreo diferenţă.

Frica de a avea prea mare încredere în oameni (sunt un fel de „naivă în mod deliberat”).

Frica de scepticism.

Frica de-a întârzia şi frica de-a ajunge prea repede.

Frica de neputinţă, de-a fi o povară.

Frica de a-mi pierde minţile.

Frica de respingere.

Frica de-a pierde oameni fiindcă au plecat şi e distanţa sau frica de a pierde oameni şi de-ai vedea aici, unde nu e distanţa.

Frica de uitare.

Frica de şofat.

Frica de vorbit în public sau de-a conduce un grup într-o situaţie sau alta.

Frica de fericire.

Frica că jobul meu e irelevant şi va trebui să mă recalific (că scrisul se duce la dracu’… La dracu’, nu!)

Frica de a răni sentimentele cuiva.

Frica de a menaja sentimentele cuiva şi a fi falsă.

Frica de a judeca superficial.

Frica de a fi judecată superficial.

Frica de a nu avea habar ce o să faci cu viaţa ta.

Frica  de a face bani (ar trebui apoi să-mi „cresc” părinţii?)

Frica de-a nu avea bani.

Frica de a lăsa pe cineva pe din-afară.

Frica că ăia de la bancă o să-mi ia organele să le monetizeze pe piaţa neagră.

Frica de a nu putea comunica exact ce simt.

Frica de-a exagera.

Frica de-a minimaliza.

Frica de-a idealiza.

Frica de-a demoniza.

Frica de-a mă repeta ca o moară stricată.

Frica lipsei de creativitate.

Frica de previzibil.

Frica de îmbrăţişări.

Frica de beţie cu „black out”.

Frica de sex.

Frica de ne-sex.

Frica de-a fi în plus.

Frica de-a cădea.

Frica de oameni noi.

Frica de plafonare.

Frica de situaţii noi (aia cu apariţiile la tv a fost una mare).

Frica că felul meu de a gândi nu e bine structurat.

Frica de-a avea, iarăşi, dreptate – din păcate!

Frica c-o să mă pierd.

Frica să scriu. Frica să nu scriu.

Nu am glumit când am scris pe Facebook că ştiu ce vreau să mă fac atunci când cresc mare: copil. Păi da, căci pentru ei e şi mai greu să fie eroi şi, totuşi, o fac. Îşi înving teama de eşec, deşi încă n-au avut prea multe eşecuri din care să înveţe că pot supravieţui şi după. Îşi înving teama de necunoscut, deşi pentru ei sunt necunoscute atât de multe dintre lucrurile pe care noi le ştim şi cu care ne-am obişnuit. Cred că urarea ar trebui să devină: să creşti mare, dar nu un mare laş! Oricui îi e frică. Inspiri. Şi apoi expiri. Ai făcut-o atât de bine când habar nu aveai c-o faci!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: