Posts tagged ‘adolescenta’

Romeo şi Felicia lui. Noi patru în ţara lui Peter Pan

(Raluca: ) Aproape c-ar merge ca nume de roman, pe undeva pe lângă “Felix şi Otilia”. Romeo şi Felicia sunt numele mijlocii ale părinţilor mei (biologici). Mereu trebuie să precizez din capul locului de care set de părinţi vorbesc. Îmi aduc aminte când am auzit-o prima data pe Narcisa Suciu cântând “Mociriţă cu trifoi, m-au cerut la Mama 2” şi mă gândeam ce bine că şi folclorul include chestia asta cu prima mamă, a doua mamă…

Povestea de dragoste a Feliciei cu Romeo, dacă a existat, n-am auzit-o niciodată. Nici măcar de la alţii. S-au detestat de când mi s-au deschis ochii asupra lor. Totuşi divorţul lor, care era născut din nişte clare “diferenţe irenconciliabile” de tip american, a venit târziu, după destui ani de chinuri sufleteşti şi zvârlituri ale obictelor prin casă. Sunt divorţaţi de mai bine de 18 ani şi nu au reuşit să se ierte nici acum, ceea ce pentru mine, care am relaţii amiabile cu mai toţi cu care am şifonat cearşafuri (sau doar atrii , ventricule şi neuroni), e destul de greu de înţeles. Ce-au putut să-şi facă atât de rău încât se urăsc mai departe, n-am habar. Am trecut şi eu prin destule şi pentru aia nu-mi vine să mai jumulesc oameni cu care am intrat odinioră cu carul în garduri şi prin mărăcini. Apă sub pod, beibi. Apa Sâmbetei sub pod. Dar ei nu şi nu. Ei o ţin pe-a lor, bosumflaţi şi ranchiunoşi. Dau şi acum vina pe celălalt şi se bucură fiecare când descoperă că eu şi sor-mea semănăm cu ei (mama cu ea şi tata cu el, evident), ca şi cum ar câştiga într-un fel de război imaginar cu replica finală: „Ţi-am spus că am făcut copiii ăştia numai eu!”. E felul lor de a ne arăta că ne iubesc foarte mult. Şi că se urăsc mai departe foarte mult. Eu mă tot întreb de ce fiindcă am descoperit că au foarte multe în comun. Sper să nu le spuneţi, dar am decis cu sor-mea să le mai dăm vreo doi ani şi, la aniversarea a 20 de ani de la divorţ, să-i întâlnim.

parinti

Misterul ranchiunii lor se adânceşte de fiecare dată când (more…)

Advertisements

Fetele şi fetiţele mele

Raluca de 15 ani are unghiile albastre. Raluca de 28 de ani le are mov.

Raluca de 15 ani are unghiile albastre. Raluca de 28 de ani le are mov.

(Raluca: ) „Şi ce-ai vorbi cu tine la 15 ani? Crezi că ea ar fi mulţumită de tine s-au te-ar certa?”, m-a întrebat Mihai (unul dintre cei cam mulţi Mihai pe care îi ştiu – rezultă confuzii). E genul de întrebare care are rubrica ei în emsiunea The Conversation (despre care am scris mai multe aici) aşa că mă mai gândisem la ea. Raluca de la 15 ani ar spune „Bravo!” şi ar fi mai fericită pentru mine decât sunt eu câteodată fiindcă pentru ea, ceea ce pentru mine a devenit obişnuinţă, ar fi nou şi extraordinar. Am citit câte ceva din jurnalul în care scriam în 1999 aşa că ştiu sigur cum era Raluca de 15 ani. Să spunem doar că îi plăceau foarte mult oamenii şi că îşi dorea să o placă şi alţii pe ea, să o înţeleagă, să aibă cu cine să relaţioneze la nivelul ăla uman, aproape intuitiv. Sigur se bucură pe undeva pe acolo pe unde ştiu că a rămas în mine să ştie că am în jur atâţia oameni care pot să spună vorbe bune şi adevărate despre mine, care îmi arată şi îmi dau încredere, care se bucură când mă văd, mă aud sau mă citesc, care îmi cer sfaturi şi păreri, care împart experienţe şi lucruri cu mine, mă caută să râdem sau să ne plângem de una alta. (more…)

O educație

(Tana:) În liceu eram ciudată. Mă împiedicam des, de praguri sau de pietre sau de dâmburi din podea inexistente. Profesorii se împiedicau de ghiozdanul meu, așezat mereu hăt în mijlocul drumului. Aveam prieteni mai mari care aveau formație și plângeam în hohote când nu ajungeam la vreun concert, pe motiv de teză sau meditații. Scriam pe tablă versuri din muzicile ce le ascultam, în pauze. Purtam discuții filosofico-dubioase. Fumam în spatele fostului WC din curte, pe unde mai și săream gardul, ca să mergem la cafea sau prăjituri. Mi-am convins mama că e imperios necesar pentru dezvoltarea mea să merg la concert Incubus în Praga, înainte de BAC. Printre altele, făceam și școală.

Am fost la un liceu bun. Cel mai bun din oraș, după mulți. Se și vehicula că decebaliștii sunt snobi, că avem pretenții de superioritate. Am fost într-o clasă bună, cea mai bună, după notele de la admitere, A-ul, Mate-info-bilingv-engleză. Dar liceul meu era mai preocupat de aparențe, decât de cu ce rămânem noi după ce ieșim afară, în viața reală. Aveam regulament de ordine interioară, cu specificarea că pantalonii de camuflaj sunt interziși, pe motiv că instigă la terorism. Băieții cu părul mai lung de peste lobul urechii erau vânați pe holuri și amenințați cu frizerul, sau cu scăderea notei la purtare. Nu zic că nu se preda, eram tot timpul la zi cu tematica, chiar și pe timp de grevă. Dar, în anii de liceu, mi-a lipsit insuflarea unei educații. Nimeni nu era preocupat de formarea noastră, ca oameni. Diriginta ne făcea în fel și chip, de ne-editat aici, în orele alocate, teoretic, educației.

Meseria de profesor e grea. Predai același lucru, ani la rând. Pățești să îți arunce vreun elev replici de superioritate care te dezarmează. Trebuie să te impui, fără să ajungi să fii detestat, dacă îți dorești o comunicare bună și respect. Dar la mine în liceu era o lipsă acută de (more…)

Partizan, concertul perfect

“Noi probleme n-avem… pentru că suntem tineri! Să cântăm” – Partizan

(Raluca:) Tinerețea e invidiată și criticată. Trezește neîncredere și nostalgie celor care au pierdut-o. Numai că nu-i obligatoriu s-o pierzi și s-o vezi cum trece pe lângă tine. Viață fără de moarte nu există (încă), dar tinerețe fără bătrânețe se poate. Nu din aia cu creme anti-rid și alte șmecherii ori cu vândut de suflet a la Dorian Grey. (Apropo, this pretty boy face 40 de ani peste câteva zile.)

Tinerețea e o opțiune. Una pe care mulți o dezactivează ori conștient ori fiindcă uită de ea atunci când încep să se ia prea tare în serios, când nu își mai pun întrebări, când nu mai încearcă ceva nou, ceva cu adevărat nou. Și fac asta din teama de eșec sau din comoditatea de a folosi lucruri și metode știute, care merg. Și pentru că nu e deloc simplu să fii și să rămâi adolescent.

Adolescenții se pomenesc brusc cu lumea la picioare. “Ce vrei să te faci când crești mare?” Iar răspunsul poate lua forme atât de diferite, încât e un aproape perfect “orice”, un orice care tinde, cu mult avânt, spre “tot”.  Potențial maxim. Entuziasm și neastâmpăr. Zumzet în tâmple de la atâtea idei și planuri, răscolire în stomac de la teamă și așteptare, palme transpirate de emoție. Ca atunci când urmează să pleci într-o excursie într-un loc pe care nu l-ai mai văzut. (more…)

Tag Cloud