Posts tagged ‘Cluj’

“Aşteptând-o pe Alice” cu cea mai vie păpuşă

Ţi-a plăcut „Toy Story”? Primul film, al doilea, al treilea? Toate? Nu contează care. Dacă le-ai văzut, pun pariu că ţi-au plăcut. Iar dacă nu ţi-au plăcut, pe bune, ce e în neregulă cu tine?! N-ai avut jucării în copilărie? Chiar şi copii care nu primesc jucării, au jucării fiindcă şi le fac singuri. Păpuşi din cârpe, maşinuţe din bucăţi de lemn. Până şi sclava jucată de Lupita în „12 ani de sclavie” avea păpuşi pe care şi le făcuse din pănuşi de porumb (ăla a fost momentul meu preferat din film, singurul cu încărcătură emoţională veridică).

Păpuşile şi jocurile asta ştiu să facă: când eşti mic te distrează, când mai creşti te emoţionează, te fac să retrăieşti bucuria de pe vremea când imaginaţia nu ţi-era oprită de nimic şi când, orice s-ar fi întâmplat, venea a doua zi şi asta însemna o nouă zi de joacă, fără griji, fără panică, fără stres.

Vivian e o păpuşă cu care m-am împrietenit cu câteva luni în urmă şi care abia aşteaptă să-şi facă mai mulţi prieteni. Ea locuieşte într-un pod şi o aşteaptă pe Alice, fetiţa care a crescut alături de ea şi cu care s-a jucat de toate, de la picnicuri cu ceai la lupte de teren în stilul video game-urilor. Alice a băgat-o din greşeală pe Vivian în maşina de spălat, a scăpat-o în gura câinelui, a lăsat-o pe jos când a preferat să ia de mână un băiat. Dar Vivian (more…)

Spectatorul condamnat la cultURĂ

"Spectatorul condamnat la moarte"

Foto: Nicu Cherciu (poză furată cu nonşalanţă căci puţin îmi aparţine, dat fiind că spectatorul cu bluză maro şi blugi de pe băncuţă sunt eu 😛 )

Cine ne-a condamnat pe noi? Dacă n-am primit nicio sentinţă în vreo sală de tribunal, de ce totuşi executăm cuminiţi o condamnare de câte ori stăm pasivi şi aşteptăm să se facă totul mai bine? Ce ne face să credem că suntem spectatori şi nu actori în propriile noastre vieţi?

Spectatorul condamnat la moarte este pasiv. Dar „Spectatorul condamnat la moarte” este provocator. Textul lui Matei Vişniec a fost montat la Cluj de regizorul Răzvan Mureşan şi jucat în fosta cafenea de lângă Agenţia Teatrală – Studio “Art Club”. Se joacă azi, 26 martie, de la ora 19:00 şi se mai joacă şi miercuri, 2 aprilie 2014, ora 19:00.

Căutând pe net alte variante ale spectacolului, am ajuns la nişte variante ale sale “dă prin Bucureşti”, care m-au făcut să mă simt tare ferecită şi mândră că mi-s la Cluj, no.

Vişniec a vorbit în numeroase ţări, fiind invitat s-o facă, despre tema rezistenței culturale și a literaturii ca spațiu de libertate.  Dacă vă apropiaţi de textele lui Vişniec, fie citind, fie văzându-le interpretate la teatru, veţi afla noi metode de rezistenţă, iar pentru cine a ieşit pe străzi la vreun #uniţisalvăm, “Spectatorul condamnat la moarte” vine e ca o palmă prietenoasă bătută pe spate.

(more…)

SNAP out of the americăn drim

liberty freedomE aşa bine în America încât poţi avea 3 case, 2 joburi şi un yacht. Aşa am auzit că are o cunoştinţă. Doar că yachtul e pentru a ajunge la serviciu, joburile sunt pentru a păstra casele la care trebuie plătite rate, iar casele sunt trei fiindcă a venit criza, locul de muncă s-a mutat în alt oraş şi apoi în altul, iar casele nu au putut face drumul acesta aşa că au rămas, una câte una, în urmă. Sunt cam singure, fiindcă nimeni nu le mai vrea pe criză şi aşteaptă să le fie plătite ratele lunare. E aşa de bine în America!

Dar să nu fim invidioşi: e cam la fel – din ce în ce mai la fel – de bine şi la noi. Pentru a trăi „visul american” nu mai avem nevoie de vize, ba chiar nici de ochi închişi. Chiar dimpotrivă. „Visul american” se poate trăi intens şi în doză forte cu ochii larg deschişi şi îndreptaţi spre Diana Buluga şi Mihail Onaca, doi actori care fac cât o scenă plină de personaje.  Printre personajele în care ei se preschimbă sunt toate tipologiile umane şi toate felurile de a te căţăra spre împlinirea visului…american. Ăla cu succesul şi fericirea maxime. (more…)

Ursul păcălit de vulpe, o poveste care nu mai stă în coadă de peşte

Vulpi - "Ursul păcălit de vulpe", Puck, 2013

“Mami, de ce e vulpea aşa de rea? E rea cu ursul…” “Păi e şireată, vulpea e vicleană.” Desigur, neavând copii eu însămi, nu pot să ţin predici, dar mi se pare că asemenea conversaţii nu ar trebui ratate, închizându-i gura copilului cu un răspuns clişeu ce include cele două epitete pe care oricine din România le asociază unei vulpi. Că aşa am fost toţi învăţaţi: vulpea e şireată, vulpea e vicleană. Bine, bine, dar de ce e aşa? Micuţii vroiau să ştie. Intuiau că nu există efect fără cauză, că răutatea trebuie să aibă o sursă. Poate vulpea e rea pentru că îi este foarte, foarte foame şi de aia se poartă egoist cu amicul ei din pădure, ursul, de aia ţine tot peştele (furat, de altfel) numai pentru ea. Era limpede că răutatea vulpii e o chestiune de investigat.

Tocmai de aceea Delia Gavliţchi (scenarist, regizor şi sunetist) s-a gândit că povestea are nevoie de un detectiv. Şi aşa a apărut Sir Sherlup în adaptarea poveştii lui Ion Creangă. A, nu ştiţi despre ce tot zic aici? Păi, am fost să văd duminica trecută premiera spectacolului “Ursul păcălit de vulpe” la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Nu mai auzisem povestea de când eram copil şi o ascultam la pick-up, de pe vinil. De-atunci şi până acum s-au tot scurs vreo 20 şi ceva de ani şi uite că s-a schimbat şi povestea. S-a schimbat în bine. (more…)

Întâlnirea întâmplătoare cu omul care a vrut să inventeze potenţiologia

potential(Raluca: ) “Mda, ce vrei să-mi spui, că are potenţial? Asta nu contează. Potenţialul nu există“, asta – mai mult sau mai puţin la fel – e replica rostită între mine şi prietenele mele de câte ori uneia i se pune nodul ăla în gât, în stomac sau pata aia pe creier că e ceva pentru care ar merita să mergi până în pânzele albe. Fiindcă are potenţial să fie ceva foarte bun. “Potenţial” a ajuns să aibă pentru noi sens aproape peiorativ dacă e folosit în aceeaşi propoziţie cu numele vreunui tip. Şi ce dacă are potenţial? Vei trăi în lumea imaginară în care există şi acel potenţial el?

Săptămâna asta, marţi, am întâlnit întâmplător un om care m-a făcut fericită şi melancolică din câteva vorbe. S-a întâmplat după ce (more…)

Puterea liniei negre trasate pe o foaie

(Raluca:) Un om pasionat de ceea ce face. O discuţie serioasă despre caricatură. Un profesionist cu principii solide şi şosete în dungi. O după-masă frumoasă ascultând lucruri interesante, împreună cu Alexandra (mersi de biletul de troleu!).

L-am ascultat cu mare atenţie şi drag pe caricaturistul care a creat 140 de coperţi pentru celebra publicaţie “The Economist”, revista pe care a găsit-o cu mulţi ani în urmă la fel de lipsită de ilustraţii sau fotografii şi încărcată de text precum paginile Bibliei. Kevin Kallaugher (site oficial aici), care-şi semnează caricaturile cu KAL a fost la Cluj şi a vorbit despre puterea liniei negre trasate pe o foaie. El e considerat caricaturist de top al secolului nostru. “Cred că în orice societate caricatura e în prima linie a libertăţii de exprimare. Poţi observa maturitatea unei democraţii după cantitatea şi complexitatea caricaturilor politice publicate“, a spus el azi, la masa rotundă organizată de American Corner, la Biblioteca Judeţeană. Ştiaţi că vreo 2/3 din caricaturiştii din lume nu-şi pot desena şeful statului? Să vă bucuraţi de (more…)

Independenţa se frământă acasă şi se celebrează în oraş

(Raluca:) Ce faci când nu mai ai bani nici de pită? Faci pită, asta faci! E foarte important să ne aducem aminte că banii sunt numai un mijloc de a ajunge la lucruri, sunt niște intermediari, iar noi avem și calea directă de a ajunge la acele lucruri. Vrei pâine și nu poți să cumperi o pâine, atunci iei niște făină, niște apă caldă, niște sare și niște bicarbonat ori praf de copt ori drojdie (ce-o fi) și îți faci pâine! Eu am pus și semințe de floarea soarelui, mac, rozmarin și oregano, dar numai pentru că, locuind singură, nu trebuie să țin cont de gusturile nimănui. Ăsta e unul dintre (puținele?!) avantaje ale statului singură. Am citit mai multe povești ale oamenilor care, în lumea noastră de acum și din voință proprie, nu obligați de împrejurări, au decis să trăiască fără bani. O poveste esta asta, alta asta, mai e una aici, iar cu tipa din cea de-a treia poveste este şi film.

E  foarte greu să ne dăm seama de calea directă spre lucruri, cea fără bani, căci de amintit nu prea ne putem aminti devreme ce noi, cei din generațiile contemporane și din zona asta de lume, nu am prea trăit fără bani, ca să avem cum să înțelegem că se poate fără ei. Mi-aduc aminte că (more…)

Cine vrea în noul film al lui Pascariu?

 (Raluca:) Ia-ți costumul de baie și haida la o filmare! Îți voi spune mai multe, dar sper că vei citi detaliile pe drum. Drumul către Fabrica de Pensule. Da, azi! Azi (14 mai), de la ora 14:00. Suntem în orașul TIFF-ului, orașul care a pus țara asta pe harta festivalelor de film din lume – TIFF e printre primele 40 de festivaluri. Știu că mulți dintre noi ne-am format deja un apetit sănătos pentru filmul non-hollywood, genul de film care își croiește drumul lui, nu urmează aceleași rețete coapte și răscoapte.

Dacă tot ai întrebat, filmul e regizat de Cristian Pascariu. Pascariu este regizor clujean (adoptat, botoșănean la născare), absolvent al Facultăţii de Teatru şi Televiune, secţia Cinematografie, Fotografie şi Media – Cluj. Până acum are trei scurtmetraje prin care şi-a conturat un stil regizoral strâns legat de sunet şi de muzică, stil pe care vrea să-l dezvolte până ce va deveni trade mark.

Pascariu a fost primul regizor care a participat în Competiţia TIFF de Scurt Metraje cu un film realizat complet în Cluj-Napoca şi cu actori din Cluj. (more…)

Spectacolul care s-a născut și din Hoarding Spheres

(Raluca: ) Într-o zi, nu chiar de mult, Tana mi-a spus că ne vom întâlni cu Buluga și cu Lupan – două prietene actrițe, care vor să ne înregistreze vorbind despre blog, despre acest blog. Despre de ce blog, cum blog, blog-blog. Altceva nu am știut despre ce urma să facem, dar ne-am întâlnit cu ele și cu Alexandra și am vorbit, aparent despre blog, dar cum noi pe blog scriem despre tot felul de lucruri, am vorbit deci despre acestea. Despre natură umană. Despre optimism. Despre motivare. Despre independență. Despre iluzii. Despre speranță. Ele ne-au înregistrat cu un aparat imens, ce arăta ca un reportofon al unui uriaș. Era intimidant. Ne-au pus multe întrebări, și-au luat notițe tot timpul, Lupan ne studia toate gesturile, iar la final am aflat că o făcea deliberat, pentru a le învăța și a le folosi în spectacol.

În spectacolul THIS IS MY BODY. COME INTO MY MIND.

Un spectacol despre gramatica trupului şi a minţii, culoarea feminităţii, confuzia senzualităţii, ritmul nebuniei.

 Walk. Run. Stop. Tic-Tac, it’s time to dance!

Regia: Alexandra Felseghi

Cu: Raluca Lupan, Diana Buluga

Coordonator mişcare: Melinda Jakab

Video: Setsuna, cristian pascariu

Costume: M17, Istvan Cîmpan

E un spectacol de teatru-dans care va avea premiera duminică, 13 mai la ora 19:00 la Fabrica de Pensule, Sala Studio (Cluj). V-am povestit chiar de la început că îmi/ne place teatrul-dans așa că suntem onorate, emoționate și mândre să știm că ne vom regăsi un pic într-un astfel de spectacol. (more…)

Actor – caut decor!

(Tana:) Sferelor le place teatrul. De câțiva ani încoace am fost la nenumărate piese, am cărat recuzite, cusut rochii, am făcut brainstorming pentru rezolvări de situații senice, am suferit sau am băut de fericire alături de prietenii noștri actori.

Vorbim aici mai ales de proiectele personale, de teatrul underground. Iar pentru astfel de spectacole e nevoie de multă muncă, de mulți oameni dornici să se implice și, ca să spunem drept, de foartă multă inventivitate. Pentru ca o idee bună să devină un spectacol, nu e suficient talentul și dăruirea. Ai nevoie de atmosferă, de detalii, de lumina care să te ducă într-o anumită stare. Publicul trebuie să te creadă, trebuie să pornești cu el într-o călătorie prin universul replicilor, care stau în picioare prin intermediul imaginilor.

Când ne-a spus Ingrid de proiectul ei, al lui Alex, Răzvan și al Setsunei de a pune în scenă „Statuia Libertății”, o adaptare a textului “Phantom pains” de Vasily Sigarev, despre realități construite în spatele nebuniei, am zis „Da !, vrem să vedem ce puneți la cale. Ar fi altceva.”

  ” Există  pe lumea asta un depou de trenuri, se numeşte depoul de ”Nord”. În fiecare zi aici se strecoară  trenuri „tatuate” pe  bord.  Încet  fac un cerc şi încremenesc înaintea ieşirii. Mecanicul deschide pe jumătate uşa din față, iese din tren şi intră, pe fugă, câteva secunde la dispecerat. După care el  îşi ocupă iar locul său şi trenul merge mai departe. Pe ruta sa, pe calea sa, pe şinele sale. Apare apoi un alt tren şi totul se repetă… etc… etc… Cu alte cuvinte, rutina.
Acest depou  îşi are propriul cimitir. Acolo sunt duse vagoanele „moarte”, de la care se scot unele piese, mai bune sau mai rele. Ca şi organele pentru  transplanturi. Iar ceea ce nu foloseşte nimănui se descompune treptat din cauza timpului şi a ploilor. Rugineşte, putrezeşte, se dărâmă… etc… etc… Cu alte cuvinte, rutina. (more…)

Tag Cloud