Posts tagged ‘comportament’

SNAP out of the americăn drim

liberty freedomE aşa bine în America încât poţi avea 3 case, 2 joburi şi un yacht. Aşa am auzit că are o cunoştinţă. Doar că yachtul e pentru a ajunge la serviciu, joburile sunt pentru a păstra casele la care trebuie plătite rate, iar casele sunt trei fiindcă a venit criza, locul de muncă s-a mutat în alt oraş şi apoi în altul, iar casele nu au putut face drumul acesta aşa că au rămas, una câte una, în urmă. Sunt cam singure, fiindcă nimeni nu le mai vrea pe criză şi aşteaptă să le fie plătite ratele lunare. E aşa de bine în America!

Dar să nu fim invidioşi: e cam la fel – din ce în ce mai la fel – de bine şi la noi. Pentru a trăi „visul american” nu mai avem nevoie de vize, ba chiar nici de ochi închişi. Chiar dimpotrivă. „Visul american” se poate trăi intens şi în doză forte cu ochii larg deschişi şi îndreptaţi spre Diana Buluga şi Mihail Onaca, doi actori care fac cât o scenă plină de personaje.  Printre personajele în care ei se preschimbă sunt toate tipologiile umane şi toate felurile de a te căţăra spre împlinirea visului…american. Ăla cu succesul şi fericirea maxime. (more…)

Ursul păcălit de vulpe, o poveste care nu mai stă în coadă de peşte

Vulpi - "Ursul păcălit de vulpe", Puck, 2013

“Mami, de ce e vulpea aşa de rea? E rea cu ursul…” “Păi e şireată, vulpea e vicleană.” Desigur, neavând copii eu însămi, nu pot să ţin predici, dar mi se pare că asemenea conversaţii nu ar trebui ratate, închizându-i gura copilului cu un răspuns clişeu ce include cele două epitete pe care oricine din România le asociază unei vulpi. Că aşa am fost toţi învăţaţi: vulpea e şireată, vulpea e vicleană. Bine, bine, dar de ce e aşa? Micuţii vroiau să ştie. Intuiau că nu există efect fără cauză, că răutatea trebuie să aibă o sursă. Poate vulpea e rea pentru că îi este foarte, foarte foame şi de aia se poartă egoist cu amicul ei din pădure, ursul, de aia ţine tot peştele (furat, de altfel) numai pentru ea. Era limpede că răutatea vulpii e o chestiune de investigat.

Tocmai de aceea Delia Gavliţchi (scenarist, regizor şi sunetist) s-a gândit că povestea are nevoie de un detectiv. Şi aşa a apărut Sir Sherlup în adaptarea poveştii lui Ion Creangă. A, nu ştiţi despre ce tot zic aici? Păi, am fost să văd duminica trecută premiera spectacolului “Ursul păcălit de vulpe” la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Nu mai auzisem povestea de când eram copil şi o ascultam la pick-up, de pe vinil. De-atunci şi până acum s-au tot scurs vreo 20 şi ceva de ani şi uite că s-a schimbat şi povestea. S-a schimbat în bine. (more…)

Copilul, migrena, camionul şi grisina

un camion doua camioane(Raluca: ) Am fost să-i văd pe ai mei, acasă, la sat, la finalul lui august şi am reuşit să-mi fac maţele să clocotească, iar capul să-mi explodeze. Ai mei au avut, dragii de ei, toate intenţiile bune. Doar că prea multe astfel de intenţii şi toate înghesuite într-un interval prea scurt. “Să bei apă de la fântână că la Cluj e din aia cu clor, cu gust de conductă, nu ca asta.” Da, doar că fântâna n-a fost sterilizată (golită şi dată cu var nestins, adicătelea) de cel puţin 20 de ani. “Am luat lubeniţă. E de la supermarket, dar tot de la noi din ţară tre să fie, foarte bună.” Nu, nu era tocmai bună, chiar aş spune că era trecută şi că acea crăpătură pe care o avea pe coajă nu s-a făcut când au pus-o ei în coş, fiindcă era uscată. Dar cum poţi contrazice pe cineva care a ales toată viaţa lubeniţe? Cineva care, îmi aduc aminte şi acum, în drum spre mare, când aveam vreo 13 ani şi am mers cu autocarul, visa să sară în remorca plină de pepeni roşii pe care am depăşit-o pe şosea? “Ia şi mănâncă roşii, că-s de-astea de grădină, adevărate. Eco. Bio, cum le spune.” Da, doar că am vomat noaptea, între 3 şi 4, numai pieliţe de roşii amestecate cu acid gastric. Pe scurt, am mâncat şi băut de toate acasă, să le fac pe plac alor mei, iar apoi am zăcut o zi şi jumătate, după ce mai şi leşinasem, pentru prima dată în viaţă, în baie.

Într-un final, după 4 zile, cu tot regretul, dar cu un puternic instinct de supravieţuire, am plecat spre Cluj, dezhidratată, ameţită, palidă şi cu migrenă. Pe tren am nimerit într-un compartiment ticsit de bagajele celorlalţi călători – geamantane în care aş fi putut să şi locuiesc pentru un week-end, căci echivalau cu spaţiul pe care-l ocup când merg undeva cu cortul. Jumătate din scaunele din compartiment erau ocupate de o familie, doi părinţi tineri cu doi copii mici, unul ce avea mai puţin de 3 ani şi unul de vreo 5. Mi-am pus căştile să ascult muzică şi să citesc. Rândurile mi se amestecau pe pagină şi tot se iveau semne de exclamare care nu existau în text. “Acaaaaaanu!”, se auzea piţigăiat. “Acaaaanuuuuu!” “Acanuuuuuuu!” Copilul cel mic îmi insera, zgomotos, punctuaţia lui într-un ritm haotic şi strident. (more…)

Cum e o țestoasă fără carapace?

Tetoasa si dilema

(Raluca: ) Stau încălțată în pat cu sandalele noi. Au un toc imens. Cât un penis obișnuit. Da, simțeam nevoia să spun asta, fiindcă mi se pare amuzantă faza de când am văzut pe Cracked.com niște sandale cu tocuri în formă de penis. Cineva a simțit că această legătură trebuie să fie evidențiată. Întotdeauna am vorbit cu multe remarci sexuale și de multe ori mă simțeam un soi de Samantha (”Sex ant the city” girl) a grupurilor. Spre exemplu în week-end am dat o ”gherlă”, când am ieșit la bere cu trei prieteni – căci am reînceput să socializez cu prieteni cu care nu m-am văzut de mult, devreme ce aceia cu care mă vedeam des au trecut prin schimbări de statut relațional, ritm de somn sau de țară. Vorbeam despre seriale și cineva a spus că sunt prea puține filme cu dragoni, enumerând doar două cât de cât reușite – pe care eu nu le-am văzut. Dar am văzut animația ”How To Train Your Dragon” și mi-am amintit că, pe un site, cineva a scris că ăsta sună a titlu de film porno, nu de film pentru copii. Le-am zis și prietenior mei și mi-au spus că le-am mai luat puțin din inocență. Hahaha. Vorbesc cu destule remarci sexuale fiindcă sunt amuzante și nu mi se pare corect să mă prefac că aș gândi cu mult diferit decât un bărbat, doar pentru a-mi păstra un statut idilic de donșoară rafinată.

Cred că e foarte frumos să fii femeie și e și mai frumos să fii una cât mai liberă. Nu libertină. Dar (more…)

Până la urmă, racul merge înainte sau înapoi?

Milla Jovovich si zombalaii din ”Resident Evil”

(Raluca: ) ”Vorbești de parcă te-ai fi trimis pe tine la colț”, mi-a spus. Acum vreo lună (sau două?!) m-am întâlnit la cafea cu Anda, o prietenă pe care n-o mai văzusem de doi ani (mda, amândouă la Cluj). Chiar așa, ar trebui să o sun să văd ce mai face, acum că am iar bani de ieșit  în oraș. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, ne-am făcut o dare de seamă… în română nu sună bine asta – un update. Când fac asta îmi amintesc câte am greșit și câte am corectat și de fiecare dată mă străduiesc să văd lucrurile bune în culori mai puternice, în forme mai bine conturate. Dar chiar și așa, răutățile pipernicite și decolorate tot mă dor, iar asta fiindcă nu m-am iertat încă de tot.

Am început să am mai multe gânduri bune când n-am mai suportat durerile de cap de la cele rele. Tana spune că e mai ușor să lupți cu demonii dacă sunt mai mulți fiindcă mai învingi din ei și simți că mai și câștigi, că rezolvi câte ceva. Dacă e doar unul, ajunge să te obsedeze, pare mult mai mare și mai tare și teama e mai puternică dacă are o singură sursă. Paradoxal, dacă sunt mulți demoni care sar pe tine, ești una bucată Milla Jovovich în ”Resident Evil” sau, după caz una bucată pui de Chuck Norris. Un soi de ”unde-s mulți, puterea crește” with a twist. Așadar, pot să mă consider norocoasă: am avut și am mulți demoni cu care să mă lupt. (more…)

Adunare generală

(Tana:) De ceva timp sufăr de fugă de idei. Nu, nu manifestarea patologică a maniaco-depresivilor. Am un maldăr de idei care zburdă frenetic, iar când mă bucur că am prins în sfârșit una de coadă, se înmoaie, alunecă, se împrăștie pe jos, se amestecă cu restul gândurilor mele mlăștinoase.

Îmi ascund, ca pisica mea șasie,  capul confuz sub plapumă, dar restul din mine rămâne pe dinafară, supus la ciupituri insitente și bobârnace date de realitate.

La mine acasă se face o ciorbă cu tot felul de legume, îi zicem sugestiv adunare generală. Nefiind în stare să iau o idee și să fac o supă constantă, arunc în clocot puțin din toate: (more…)

Sindromul autosuficienței umane dobândite

(Tana:) Am primit de acasă zilele astea pachet cu mâncare. Mâncare pentru mine, Raluca, Karma și încă o echipă de fotbal american. Pachetul avea, conform spuselor mamei, nu patru tone ca de obicei, ci opt. Trebuia să îl iau din stația de autobus, dar cu înzăpezirea din Cluj, nu am ajuns la timp. A trebuit să merg la autogară, l-am luat, dar nu mai aveam bani de taxi înapoi. Așa că m-am încordat, am ridicat patru tone într-o mână, patru în alta, și m-am pornit spre autobus. Patru pași – pauză; încă doi – pauză. A trebuit să schimb două busuri, stăteam în stație pe cutia cu mâncare și plângeam, mai târâiam sacoșa, mă mai smiorcăiam. Apoi râdeam, că eram singură cu opt tone de mâncare și plângeam ca lovită de soartă. Am plâns și în autobus, că a picat sacoșa, s-a speriat șoferul și a urlat la mine. Îmi erau pantalonii în vine, că doar nu puteam să nu îmi iau fix atunci cea mai largă pereche de blugi pe mine, așa că mă mai opream ca să-i ridic și să mai plâng un pic. Am ajuns după două ore acasă, sleită de puteri, de parcă aș fi dezăpezit trei case din Buzău. Am despachetat, spărsesem toate ouăle, în afară de două. Am plâns cu foc, că-mi plac mult ouăle: ochiuri, omletă, fierte, cartofii franțuzești – potop de lacrimi și suspine. Nu m-am simțit așa de singură și neputincioasă de nu știu când. Îmi era o milă colosală de mine, mi-era ciudă (more…)

N-ai face asta offline

(Raluca:) În fiecare zi ne placem online unii pe alții, deși offline nu ne-am spune nimic. Dacă ești o tipă și vine o altă tipă (necunoscută sau vag cunoscută) la tine și îți pune mâna pe cercei și îți spune, zâmbind larg, că îi plac, vei crede că e tipa aia e cel puțin îndrăzneață și … exuberantă. Online e ok, îmi place să ascult ce asculți, îmi place scurtmetrajul ăla mișto pe care l-ai postat, îmi place să citesc ce citești, îmi place cum arată lumea de la tine de la geam, îmi place cum ți-a ieșit noua poză de profil sau ce ai de spus despre ”una, alta, cealaltă”. Offline, avem puține să ne spunem. Sau nimic. Probabil nici nu ne-am spus nimic în viața reală de… cum ar fi să-ți spun că de 20 de ani?! Hm, ți se pare mult, așa-i?

Petre era băiatul cel mare al familiei la care mergeam de mână cu bunica, în capu’ satului, să luăm lapte de capră. Mie îmi plăcea foarte tare să beau lapte de la cele două vaci ale noastre – stăteam cu cănița de tablă pe pragul grajdului (ah, și acum îmi place mirosul de bălegar, îmi dă senzația de un ”acasă” vechi, idilic, îndepărtat). Bunica mă striga la un moment dat și îmi mulgea direct în căniță. Laptele era cald, făcea spumă, era și puțin sărat, iar cum cănița avea în câteva locuri smalțul sărit, laptele primea un ușor gust metalic. Era minunat! Și aveam și oi, puteam să beau și lapte de oaie, dacă era până acolo, dar bunică-mii îi venise ideea că trebuie să beau lapte de capră fiindcă e mult mai sănătos și voi fi mai puternică. E drept că aveam dinți slabi și eram alergică – moștenire genetică. În fine, pe scurt, undeva pe la începutul anilor ’90, mergeam de mână cu buni să cumpărăm lapte de capră. Vorbeam numai cu tanti de la care luam laptele și știam de la bunica una alta despre familia ei, căci la sat toată lumea știe câte ceva – sau unii tot – despre toată lumea. Nu-mi aduc aminte însă să fi vorbit vreodată cu Petre, iar vizitele pentru cumpărat lapte de la familia lui erau singurele dăți când știu să ne fi văzut. Zilele trecute, Petre m-a găsit pe Facebook și am pornit o (more…)

Ciocniri și respingeri

(Raluca:) „Ursule, să te ia dracu cu tigaia ta cu tot!”, zice iepurașul cu zăduf. Știi, bancul cu iepurașul care vrea să facă omletă, nu are tigaie, se pornește spre casa ursului să îi ceară tigaia împrumut, pe drum își imaginează cum ursul îl va refuza, iar când ursul deschide ușa, iepurașul nici nu mai cere tigaia, ci doar îl înjură pe urs și pleacă.

Eu sunt un iepuraș care adesea cere tigăi pentru omletă de la oameni care nu au decât oale sau farfurii, iar celor care au tigăi le zbier de pe preșul de la intrare lucruri de nerostit. Îmi tot spun că, de fapt, nu vreau omletă, ci vreau ouă fierte, iar ibric am și eu, mersi frumos.

Săptămâna trecută am primit propunerea de a scrie un material pentru “Dilema Veche” și mi-a luat o veșnicie (numărată totuși în zile) să-mi găsesc curajul de a vorbi cu oameni necunoscuți pentru a-mi strânge sursele. Scenarii peste scenarii de refuzuri și repingere înainte să chiar fac ceva. A ieșit bine materialul, o să apară în curând, dar cel mai important pentru mine a fost că mi-a dat ocazia să mă forțez să trec peste o panică. E o panică recurentă; uneori adoarme mult timp, apoi revine și mă paralizează, mă pârjolește de vie, mă face scrum pe dinăuntru. Însă, în același timp, nu e nimic să mă facă la fel de fericită ca vorbitul cu oameni noi, fie că ei mă surprind cu ceva diferit și îmi schimbă perspectiva, fie că îmi dau seama că avem chestii în comun și mă bucur de ideea de umanitate, fie că mă enervează și mă fac să mă simt norocoasă să am aproape oameni la care chiar pot să țin și de la care am ce să învăț. Știu că nu am de pierdut mai mult dacă mă ciocnesc de oameni, decât dacă mă feresc de ei. Și e ciudat că frica de respingere nu trece cu timpul. (more…)

Nimic dubios despre Dubioza Kolektiv

(Raluca:) Aceasta nu e povestea despre cum l-am întâlnit pe cel mai inteligent om din viața mea, dar voi începe cu ea. Joi seară (ok, ok, noaptea) așteptam să facă sound-check-ul înzăpeziții de la Dubioza Kolektiv, care au venit să cânte la Cluj după un concert la București. Înaintea lor au cântat clujenii de la Rehab Nation, o trupă de patru băieți și-o fată, care cântă o muzică la intersecția dintre multe genuri: ska, punk, gipsy, raggae, folk, funk. Mie nu-mi place punk-ul decât la limita suportabilității, dar Rehab Nation îl combină fain cu restul și mi-a plăcut tare atitudinea degajată, jucăușă și dinamică a fetei de la voce – Hannah Horvath, c-așa zice MySpace-ul lor că o cheamă.

Până așteptam să se instaleze pe scenă cei șapte bosniaci de la Dubioza Kolektiv povesteam cu Tana depre diverse lucruri de maximă importanță (pe care le las la dispoziția imaginației fiecăruia), când ni s-a insinuat între berile ciocnite o a treia bere. De sticlă era atașat un tip slab, brunețel, cu un hanorac în dungi portocalii și gri, care hanorac vroia să-i declare fățiș statutul de om vesel și exuberant. Mi-am dat seama că-mi contabiliza expresiile faciale când am pufnit în râs și mi-a dat un vital “like”, aprobând energic zâmbetul meu și dojenindu-mă că nu mă hlizesc în permanență. Nu-mi place asta, nici să stau cu un zâmbet ilescian lăbărțat mereu pe față, nici să mi se spună ce să fac și cum să fiu, nici măcar dacă e vorba să zâmbesc. Omule dragă, dacă vrei să mă vezi pe mine, fata, zâmbind, fă ceva care să mă facă să zâmbesc, dar nu-mi cere zâmbete că nu suntem pe troleu și tu nu ai cartonaș din ăla cu “Sunt surdo-mut. Dă-mi. Isus. Dumnezeu.”

După încă niște ciocniri de beri și alte gesturi care (more…)

Tag Cloud