Posts tagged ‘comunicare’

Cum poate face o fotografie cât 1.000 de cuvinte jignitoare

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

(Tana: ) Stăteam pe Facebook acum câteva zile şi uitându-mă pe Wall la ce au mai postat unii, alţii dau de al nu-ştiu-câtelea articol despre câinii torturaţi, cu poza mare, explicită ataşată. Le-am tot ignorat, pe unii “pasionaţi” i-am scos din feed, dar de data asta mi-am zis să ascult de Bukowski, care spunea bine că umanitatea trebuie schimbată cu fiecare om în parte.

Îi scriu un comment la articol, fără să apelez la injurii sau violenţă verbală (că doar încercam să mă opun expunerii gratuite la cea vizuală), despre puţinul pe care îl ştiu despre fotojurnalism, importanţa şi puterea sugestiei, în opoziţie cu repulsia ce o creează explicitul. Omul îmi dă Like,  semn că a înţeles ce debitam eu acolo, fără să mai fie nevoie de alte comentarii. Îi dau apoi articolul ăsta, entuziasmată că încă se mai întrevăd  soluţii, printre multitudinea de lamentări şi plângeri de milă (la adresa câinilor, a noastră, a naţiunii, a omenirii etc).

Nu trec două zile şi acelaşi om pune un articol cu poza lui Ionuţ de la autopsie. Poză cu faţa desfigurată, să nu existe dubii. Mă lasă mută. Poate dă şi el like de inventar, ca ăia care îţi dau like la o piesă ce-ai pus-o de nici 2 secunde. Să nu se (more…)

Advertisements

“Ne aşteptăm la mai mult din partea tehnologiei şi la mai puţin unii de la alţii”

(Raluca: ) Astăzi ne vom trimite 19 miliarde de SMS-uri. Şi ne vom simţi singuri.

appreciation-dayDincolo de puzderia vomitativă de solicitări “oficiale” din alea cu “Like & Share”, pe care nimeni nu le mai vrea, simt că există o nevoie de like, dar personală. Cum timpul e scurt şi nu mai apucăm să ne vedem, ne-am mutat în mare parte (sau uneori chiar toate) interacţiunile pe internet. Asta ne complică în plus comunicarea, astfel schilodită de tehnologiile pe care le folosim pentru a ne exprima altfel decât prin vorbe rostite faţă-n faţă.

Ni se atrofiază inteligenţa emoţională, câtă (mai) aveam, tocmai fiindcă ne folosim mult de tehnologie pentru comunicare, tehnologie foarte inteligentă, dar care nu are habar de inteligenţă emoţională. Smarthphoneurile au touchscreen, dar nu sunt deloc touchy! (more…)

Despre maidanezi și ouăle oglindă într-un prietenos mod interetnic

(Raluca:) Melinda s-a semnat ”o relație specială de-a ta” pe o felicitare de ”La mulți ani!” de-acum… hm… trei ani (cred). Doar pentru că noi ne înțelegem și ne simțim bine în prietenia noastră încalcăm vreo două, trei tabuuri, stereotipuri și prejudecăți. Dar așa s-a întâmplat că după foarte scurt timp de când ne-am cunoscut de-adevăratelea nu ne-a mai păsat că am pornit de la a avea în comun ceva ce oamenii nu-și doresc să aibă în comun. E amuzant să vedem reacțiile oamenilor când ne întreabă cum ne-am cunoscut. Nu, n-am să vă spun decât că reacțiile principale sunt ”Seeerios?!” și ”Ah, dar nimic nu mă mai miră!”.

Important e că acum avem în comun o mulțime de lucruri pe care oricine le vrea cu oamenii dragi. Ce n-avem în comun e limba maghiară. Aș vrea s-o avem în comun, dar sunt prea leneșă și nu îmi fac timp s-o învăț. Puteam când am stat  împreună vreo două luni, dar amândouă avem un debit verbal ce depășește media de cuvinte pe minut a unui om obișnuit așa că ne trebuia o limbă pe care s-o stăpânim amândouă ca să reușim să ne terminăm poveștile. Să le terminăm cât de cât. 🙂

Și-apoi Meli e sătulă de târșâit de câte o conversație prin limbi știute doar câte un pic de interlocutori sau de ea ca s-o mai pun să mă suporte și pe mine schimonosind trei silabe în ungurește. E sătulă de conversații din astea inter-culturale și inter-etnice fiindcă așa s-a întâmplat ca, în timp ce-și căuta rostul și locul, să călătorească prin SUA, Grecia, Anglia, Turcia, Mallorca, Danemarca… și-o să mai urmeze cel puțin Norvegia și Australia în următorii doi ani. Nu cunosc pe nimeni altcineva să fi plecat prin atâtea locuri și totuși, e singura relație, în afară de cea cu Mimi, care a trecut testul distanței pentru mine. Mai am și alți prieteni departe, dar cu nimeni nu a fost așa de natural să păstrez relația strânsă, așa că restul relațiilor sunt ori simbolice, ori episodice ori intermitente. Explicația mea simplă și logică e că, spre deosebire de relațiile din liceu sau din facultă, care pot să fie numai contextuale și bazate pe proximitate și teme de făcut în comun, Melinda și cu mine avem o prietenie care s-a legat când eram amândouă deja mari și știam cine suntem și ce vrem de la viață.

Aceastea fiind zise și cadrul acțiunii fiind stabilit, pot trece la partea cu câteva inter-etnicități și multiculturalisme că e simplu de priceput acum de ce și cum ajung eu să stau la masă cu maghiari… și nu numai.

Secvența 1: Melinda, eu, Cosmin și Steffen – danezul mai mult sau mai puțin zburător al Melindei eram pe un maidan de prin Făget, unde (more…)

Tag Cloud