Posts tagged ‘diferente’

Romeo şi Felicia lui. Noi patru în ţara lui Peter Pan

(Raluca: ) Aproape c-ar merge ca nume de roman, pe undeva pe lângă “Felix şi Otilia”. Romeo şi Felicia sunt numele mijlocii ale părinţilor mei (biologici). Mereu trebuie să precizez din capul locului de care set de părinţi vorbesc. Îmi aduc aminte când am auzit-o prima data pe Narcisa Suciu cântând “Mociriţă cu trifoi, m-au cerut la Mama 2” şi mă gândeam ce bine că şi folclorul include chestia asta cu prima mamă, a doua mamă…

Povestea de dragoste a Feliciei cu Romeo, dacă a existat, n-am auzit-o niciodată. Nici măcar de la alţii. S-au detestat de când mi s-au deschis ochii asupra lor. Totuşi divorţul lor, care era născut din nişte clare “diferenţe irenconciliabile” de tip american, a venit târziu, după destui ani de chinuri sufleteşti şi zvârlituri ale obictelor prin casă. Sunt divorţaţi de mai bine de 18 ani şi nu au reuşit să se ierte nici acum, ceea ce pentru mine, care am relaţii amiabile cu mai toţi cu care am şifonat cearşafuri (sau doar atrii , ventricule şi neuroni), e destul de greu de înţeles. Ce-au putut să-şi facă atât de rău încât se urăsc mai departe, n-am habar. Am trecut şi eu prin destule şi pentru aia nu-mi vine să mai jumulesc oameni cu care am intrat odinioră cu carul în garduri şi prin mărăcini. Apă sub pod, beibi. Apa Sâmbetei sub pod. Dar ei nu şi nu. Ei o ţin pe-a lor, bosumflaţi şi ranchiunoşi. Dau şi acum vina pe celălalt şi se bucură fiecare când descoperă că eu şi sor-mea semănăm cu ei (mama cu ea şi tata cu el, evident), ca şi cum ar câştiga într-un fel de război imaginar cu replica finală: „Ţi-am spus că am făcut copiii ăştia numai eu!”. E felul lor de a ne arăta că ne iubesc foarte mult. Şi că se urăsc mai departe foarte mult. Eu mă tot întreb de ce fiindcă am descoperit că au foarte multe în comun. Sper să nu le spuneţi, dar am decis cu sor-mea să le mai dăm vreo doi ani şi, la aniversarea a 20 de ani de la divorţ, să-i întâlnim.

parinti

Misterul ranchiunii lor se adânceşte de fiecare dată când (more…)

Advertisements

Ca un fâlfâit de aripi de kiwi

pasarea Kiwi(Raluca: ) Dacă o găină, un struţ, un pinguin şi o pasăre kiwi ar fi prieteni, ce ar face împreună? N-are importanţă cum şi în ce fel s-au cunoscut. Să presupunem că locuiesc toţi într-un parc natural, protejat, iar ceea ce i-a adus împreună e fascinaţia pentru şi pălăvrăgeala despre zbor. E natura lor de păsări să fie atrase de zbor, să-şi dorească vântul care să le poarte în timp ce soarele le încălzeşte. Au cioc şi pene; fac ouă. Deci vor să zboare. Ele nu ştiu că nu toate păsările au fost create egale aşa că li se pare normal să zboare.

Doar că găina nu-şi poate stăpâni reflexul de a scurma pământul cu ghearele. Şi, de îndată ce, dintre bulgării de glod râcâit, apare vreo rădăcină, pietricică sau – ce pana ei! – o râmă, găina e cu totul acaparată. Cum ar veni, se pierde în detalii. Şi atât de tare se pierde încât uită de sine şi, cu noua comoară închipuită în cioc, fuge de colo-colo de parcă ar avea de împlinit o misiune urgentă şi importantă. Dar, (more…)

Cum e o țestoasă fără carapace?

Tetoasa si dilema

(Raluca: ) Stau încălțată în pat cu sandalele noi. Au un toc imens. Cât un penis obișnuit. Da, simțeam nevoia să spun asta, fiindcă mi se pare amuzantă faza de când am văzut pe Cracked.com niște sandale cu tocuri în formă de penis. Cineva a simțit că această legătură trebuie să fie evidențiată. Întotdeauna am vorbit cu multe remarci sexuale și de multe ori mă simțeam un soi de Samantha (”Sex ant the city” girl) a grupurilor. Spre exemplu în week-end am dat o ”gherlă”, când am ieșit la bere cu trei prieteni – căci am reînceput să socializez cu prieteni cu care nu m-am văzut de mult, devreme ce aceia cu care mă vedeam des au trecut prin schimbări de statut relațional, ritm de somn sau de țară. Vorbeam despre seriale și cineva a spus că sunt prea puține filme cu dragoni, enumerând doar două cât de cât reușite – pe care eu nu le-am văzut. Dar am văzut animația ”How To Train Your Dragon” și mi-am amintit că, pe un site, cineva a scris că ăsta sună a titlu de film porno, nu de film pentru copii. Le-am zis și prietenior mei și mi-au spus că le-am mai luat puțin din inocență. Hahaha. Vorbesc cu destule remarci sexuale fiindcă sunt amuzante și nu mi se pare corect să mă prefac că aș gândi cu mult diferit decât un bărbat, doar pentru a-mi păstra un statut idilic de donșoară rafinată.

Cred că e foarte frumos să fii femeie și e și mai frumos să fii una cât mai liberă. Nu libertină. Dar (more…)

Croi dupa un tipar nou

(Tana:) Eram odată la o masă cu o prietenă din alt oraș si cu o amică de a ei. Pe această domnișoară o știam de fix 10 minute cât a durat drumul cu mașina de acasă la mall. Da, eram la cafea în mall. Ei bine, ne-am așezat, am comandat cafeaua și după două sorbituri știam totul despre viața ei sentimentală: recentul fost prieten, aventurile cu Georgică, ce era coleg de muncă cu Costică, care Costică nu îi era nici el tocmai un străin. Am ascultat și-am dat din cap în cercuri, să nu pară că zic nici da, nici nu. Dar cât a durat confesiunea demnă de un catolic dedicat, nu mă puteam gândi decât „Cum să-ți speli rufele murdare așa, la o cafea în mall cu un necunoscut?”. Mintea mea ușor paranoidă se gândea cum de putea fata din fața mea să-mi zică tot despre ea timp de o jumătate de cafea. Dacă lucram la radio șanț, sau o știam pe nevasta lui Costică, căci știm prea bine că lumea-i mică? Prietenii îi ai pentru a despica cu ei firul în patru, că nu te judecă și înțeleg substratul. Străinii-s ca să aberezi cu ei despre vreme, sau Kant sau cancerul colorectal.

Cam asta-i părerea mea despre deversarea lumii personale pe masă, în văzul tuturor. De-asta, uneori, pe blog mă pierd printre alegorii și metafore, ca să pot să dau ceva din mine fără să scot la iveală o inimă sângerândă sau vreun intestin. Dar ce-mi place când citesc câte un blog, sau carte, e că uneori pot zice „Uite, o mai pățesc și alții! Uite, poți să privești ideea asta și din altă parte!”.

Așa că, din spatele unui monitor, vă zic (more…)

O educație

(Tana:) În liceu eram ciudată. Mă împiedicam des, de praguri sau de pietre sau de dâmburi din podea inexistente. Profesorii se împiedicau de ghiozdanul meu, așezat mereu hăt în mijlocul drumului. Aveam prieteni mai mari care aveau formație și plângeam în hohote când nu ajungeam la vreun concert, pe motiv de teză sau meditații. Scriam pe tablă versuri din muzicile ce le ascultam, în pauze. Purtam discuții filosofico-dubioase. Fumam în spatele fostului WC din curte, pe unde mai și săream gardul, ca să mergem la cafea sau prăjituri. Mi-am convins mama că e imperios necesar pentru dezvoltarea mea să merg la concert Incubus în Praga, înainte de BAC. Printre altele, făceam și școală.

Am fost la un liceu bun. Cel mai bun din oraș, după mulți. Se și vehicula că decebaliștii sunt snobi, că avem pretenții de superioritate. Am fost într-o clasă bună, cea mai bună, după notele de la admitere, A-ul, Mate-info-bilingv-engleză. Dar liceul meu era mai preocupat de aparențe, decât de cu ce rămânem noi după ce ieșim afară, în viața reală. Aveam regulament de ordine interioară, cu specificarea că pantalonii de camuflaj sunt interziși, pe motiv că instigă la terorism. Băieții cu părul mai lung de peste lobul urechii erau vânați pe holuri și amenințați cu frizerul, sau cu scăderea notei la purtare. Nu zic că nu se preda, eram tot timpul la zi cu tematica, chiar și pe timp de grevă. Dar, în anii de liceu, mi-a lipsit insuflarea unei educații. Nimeni nu era preocupat de formarea noastră, ca oameni. Diriginta ne făcea în fel și chip, de ne-editat aici, în orele alocate, teoretic, educației.

Meseria de profesor e grea. Predai același lucru, ani la rând. Pățești să îți arunce vreun elev replici de superioritate care te dezarmează. Trebuie să te impui, fără să ajungi să fii detestat, dacă îți dorești o comunicare bună și respect. Dar la mine în liceu era o lipsă acută de (more…)

Cum mă iau cu mama în coarne

Imagine a artistului Ursus Wehrli, site oficial: http://www.kunstaufraeumen.ch

(Tana:) A venit mama mea în vizită. Eu sunt foaaarte dezordonată. În plus, stau în 22 mp (și acum îmi vine în minte cum stăteam cu două colege în magazinul de tapet, întrebându-ne cum Sfinte Sisoie vând tapetul în mililitri – ml 😛 ). Suprafața redusă a casei mele duce la o acumulare grabnică a obiectelor ne la locul lor sub formă de haos. Mama se anunță cu o saptămână înainte de orice vizită, ca să am timp, în această ordine: să descarc nu știu ce albume pe care le mai descopăr hălăduind pe YouTube, să recuperez toate serialele cu care am rămas în urmă, să croiesc haine sau să îmi fac coliere, să ma joc „go, fetch!” cu Karma (ză cat), apoooi să fac curat, cu 12 ore înainte.

Și fac curat! Spăl, frec, mut, mut înapoi, fac contorsionsim după aragaz, calc, calc, calc. În primele 5 minute de la intarea în casă, mama observă ca e o dungă pe frigider. Că am pătat peretele cu fond de ten, pierzându-mi echilibrul în timpul boirii. Că flocoșenia albă mi-a umplut canapeaua de blană contrastantă. Pata de ieri, când și-a băgat lăbuța în cana mea de cafea și a scuturat-o reflex pe perdea. Și atunci se apucă: freacă, freacă, spală, mută, mă pune să fac contorsionism după aragaz. Și așa purcede cearta.

Mama e ordonată, toată casa ei e calculată la milimetru, și își dă seama când (more…)

Tag Cloud