Posts tagged ‘empatie’

Cum poate face o fotografie cât 1.000 de cuvinte jignitoare

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

(Tana: ) Stăteam pe Facebook acum câteva zile şi uitându-mă pe Wall la ce au mai postat unii, alţii dau de al nu-ştiu-câtelea articol despre câinii torturaţi, cu poza mare, explicită ataşată. Le-am tot ignorat, pe unii “pasionaţi” i-am scos din feed, dar de data asta mi-am zis să ascult de Bukowski, care spunea bine că umanitatea trebuie schimbată cu fiecare om în parte.

Îi scriu un comment la articol, fără să apelez la injurii sau violenţă verbală (că doar încercam să mă opun expunerii gratuite la cea vizuală), despre puţinul pe care îl ştiu despre fotojurnalism, importanţa şi puterea sugestiei, în opoziţie cu repulsia ce o creează explicitul. Omul îmi dă Like,  semn că a înţeles ce debitam eu acolo, fără să mai fie nevoie de alte comentarii. Îi dau apoi articolul ăsta, entuziasmată că încă se mai întrevăd  soluţii, printre multitudinea de lamentări şi plângeri de milă (la adresa câinilor, a noastră, a naţiunii, a omenirii etc).

Nu trec două zile şi acelaşi om pune un articol cu poza lui Ionuţ de la autopsie. Poză cu faţa desfigurată, să nu existe dubii. Mă lasă mută. Poate dă şi el like de inventar, ca ăia care îţi dau like la o piesă ce-ai pus-o de nici 2 secunde. Să nu se (more…)

Advertisements

Copilul, migrena, camionul şi grisina

un camion doua camioane(Raluca: ) Am fost să-i văd pe ai mei, acasă, la sat, la finalul lui august şi am reuşit să-mi fac maţele să clocotească, iar capul să-mi explodeze. Ai mei au avut, dragii de ei, toate intenţiile bune. Doar că prea multe astfel de intenţii şi toate înghesuite într-un interval prea scurt. “Să bei apă de la fântână că la Cluj e din aia cu clor, cu gust de conductă, nu ca asta.” Da, doar că fântâna n-a fost sterilizată (golită şi dată cu var nestins, adicătelea) de cel puţin 20 de ani. “Am luat lubeniţă. E de la supermarket, dar tot de la noi din ţară tre să fie, foarte bună.” Nu, nu era tocmai bună, chiar aş spune că era trecută şi că acea crăpătură pe care o avea pe coajă nu s-a făcut când au pus-o ei în coş, fiindcă era uscată. Dar cum poţi contrazice pe cineva care a ales toată viaţa lubeniţe? Cineva care, îmi aduc aminte şi acum, în drum spre mare, când aveam vreo 13 ani şi am mers cu autocarul, visa să sară în remorca plină de pepeni roşii pe care am depăşit-o pe şosea? “Ia şi mănâncă roşii, că-s de-astea de grădină, adevărate. Eco. Bio, cum le spune.” Da, doar că am vomat noaptea, între 3 şi 4, numai pieliţe de roşii amestecate cu acid gastric. Pe scurt, am mâncat şi băut de toate acasă, să le fac pe plac alor mei, iar apoi am zăcut o zi şi jumătate, după ce mai şi leşinasem, pentru prima dată în viaţă, în baie.

Într-un final, după 4 zile, cu tot regretul, dar cu un puternic instinct de supravieţuire, am plecat spre Cluj, dezhidratată, ameţită, palidă şi cu migrenă. Pe tren am nimerit într-un compartiment ticsit de bagajele celorlalţi călători – geamantane în care aş fi putut să şi locuiesc pentru un week-end, căci echivalau cu spaţiul pe care-l ocup când merg undeva cu cortul. Jumătate din scaunele din compartiment erau ocupate de o familie, doi părinţi tineri cu doi copii mici, unul ce avea mai puţin de 3 ani şi unul de vreo 5. Mi-am pus căştile să ascult muzică şi să citesc. Rândurile mi se amestecau pe pagină şi tot se iveau semne de exclamare care nu existau în text. “Acaaaaaanu!”, se auzea piţigăiat. “Acaaaanuuuuu!” “Acanuuuuuuu!” Copilul cel mic îmi insera, zgomotos, punctuaţia lui într-un ritm haotic şi strident. (more…)

Întâlnirea întâmplătoare cu omul care a vrut să inventeze potenţiologia

potential(Raluca: ) “Mda, ce vrei să-mi spui, că are potenţial? Asta nu contează. Potenţialul nu există“, asta – mai mult sau mai puţin la fel – e replica rostită între mine şi prietenele mele de câte ori uneia i se pune nodul ăla în gât, în stomac sau pata aia pe creier că e ceva pentru care ar merita să mergi până în pânzele albe. Fiindcă are potenţial să fie ceva foarte bun. “Potenţial” a ajuns să aibă pentru noi sens aproape peiorativ dacă e folosit în aceeaşi propoziţie cu numele vreunui tip. Şi ce dacă are potenţial? Vei trăi în lumea imaginară în care există şi acel potenţial el?

Săptămâna asta, marţi, am întâlnit întâmplător un om care m-a făcut fericită şi melancolică din câteva vorbe. S-a întâmplat după ce (more…)

Ia, te rog, fii simpatic(ă) și nu mai sta așa empatic(ă)!

Milada e simpatică atunci când e empatică & camuflată, dar nu toți suntem ca ea.

(Raluca:) Azi m-am dat doi pași în spatele meu și m-am gândit așa: întotdeauna mă înșel când am dreptate și întotdeauna am dreptate când mă înșel. Lucrurile nu sunt nici bune, nu sunt nici rele. Sunt. Un fir de mătrăgună nu știe că e rău. Poate nici nu știe că e. (Eh, dar nu vreau să contest sufletul unei plante. Din cauza culpei pentru plantele din ghiveci pe care le cam chinui vreau să cred că n-au suflet ca să nu fiu nevoită să accept că n-am eu destul suflet.)

Oamenii nu sunt nici buni, nici răi. Sunt. Diferența e că, de cele mai multe ori, noi știm dacă am făcut ceva bun sau ceva rău, dar toți avem motive, justificări, circumstanțe atenuante să facem ceea ce facem. Suntem nici buni, nici răi. Și buni, și răi. Alternativ și simultan. Dacă te uiți la un film biografic nu sfârșești prin a empatiza cu protagoniștii? Ții cu ei chiar dacă știi că sunt răi. Le vrei binele, le iei apărarea în gândul tău, vrei să se sfârșească cumva fericit pentru ei.

Recent m-am uitat la ”Infamous” (2006), varianta spusă mult mai bine a întâlnirii  scriitorului / jurnalistului /excentricului Truman Capote cu cei doi criminali care au ucis o întreagă familie și au devenit subiectul cărții ”Cu sânge rece”. În paranteză fie spus, nu mi-am dat seama că Daniel Craig era criminalul de care se atașează Capote decât când am citit distribuția de pe generic. Craig e vopsit brunet. A, și joacă foarte bine. Am plâns șiroaie la film de dragul personajului lui, cu toate că știam că e un criminal. Dar filmul m-a făcut să-l văd prin ochii lui Capote, m-a făcut să-l văd în primul rând ca prieten al ciudatului jurnalist și doar puțin de tot criminal, undeva pe fundal. Prietenia sau iubirea te pot face să ierți orice, să găsești scuze sau motive să ții la celălalt, indiferent de ce a făcut rău, contând, în schimb, pe părțile sale bune. Prietenia sau iubirea schimbă proporțiile faptelor și o crimă poate să (more…)

Dragă Amos Oz, mulțumesc, știu că mă înțelegi

(Raluca:) Mă uitam aseară la noul serial-obsesie, ”Six Feet Under”, adică ”Sub Pământ S.R.L.”, cum ar zice prietenul Alex C. (pe care-l știi dacă te uiți la filme așa cum nu vrea ACTA). Și în serial e o tipă – Brenda – despre copilăria atipică a căreia s-a scris o carte, iar ea se enervează de câte ori citește cineva cartea aia. ”Ce? Acum ai impresia că mă cunoști, nu? Și că textul parcă e scris pentru tine, îți vorbește așa, la un nivel personal, intim, nu?!”.

Da, da! Cam așa ceva i-aș spune scriitorului israelian Amos Oz dacă aș merge la București în 27-28 februarie, când vine să țină o conferință și să aibă un dialog cu Gabriel Liiceanu. I-aș spune lui Amos Oz că simt de parcă am purtat conversații întregi deja, că știu că mi se adresat mie personal, fiindcă ȘTIU că el mă ÎNȚELEGE atunci când mă sperie spălatul aragazului și când îmi fac planuri să schimb lumea, dar mai întâi mă pun pe fotoliu, pornesc un episod – cât să-mi adun gândurile – iau ghemul și încep să tricotez, mănânc din ciocolată, iar pisica mi se ghemuiește în poală și toarce. 🙂 I-aș spune, fericită, o frază clișeu, pentru că zilele astea sunt fericită să fiu un clișeu. Și să nu mă mai simt vinovată pentru asta.

Vi-l împărtășesc pe Fima, un burlac mototol, palavragiu leneș, dar sclipitor de inteligent, pe care l-am iubit și cu care m-am certat timp de zeci de pagini acum vreo câteva luni. Am învățat câte ceva despre mine de la Fima, ceea ce îți doresc, ori de câte ori citești o carte. S-ar prea putea ca Fima, căruia îi e mereu frică să facă acțiunile la care se gândește, să te motiveze să faci ce ai de făcut ca să ajungi la partea aia a zilei în care te simți bine că ai rezolvat lucrurile și ți-au ieșit bine.

Fima mai avea două ore până să înceapă lucrul la clinică. Intenționa să schimbe așternutul, și cu ocazia asta să-și schimbe cămașa și lenjeria, să strângă prosoapele din bucătărie și să le lase pe toate la spălătorie în drum. Când intră în bucătărie să ia prosopul din cui văzu că chiuveta era plină de vase murdare, pe blatul de marmură zăcea o (more…)

Tag Cloud