Romeo şi Felicia lui. Noi patru în ţara lui Peter Pan

(Raluca: ) Aproape c-ar merge ca nume de roman, pe undeva pe lângă “Felix şi Otilia”. Romeo şi Felicia sunt numele mijlocii ale părinţilor mei (biologici). Mereu trebuie să precizez din capul locului de care set de părinţi vorbesc. Îmi aduc aminte când am auzit-o prima data pe Narcisa Suciu cântând “Mociriţă cu trifoi, m-au cerut la Mama 2” şi mă gândeam ce bine că şi folclorul include chestia asta cu prima mamă, a doua mamă…

Povestea de dragoste a Feliciei cu Romeo, dacă a existat, n-am auzit-o niciodată. Nici măcar de la alţii. S-au detestat de când mi s-au deschis ochii asupra lor. Totuşi divorţul lor, care era născut din nişte clare “diferenţe irenconciliabile” de tip american, a venit târziu, după destui ani de chinuri sufleteşti şi zvârlituri ale obictelor prin casă. Sunt divorţaţi de mai bine de 18 ani şi nu au reuşit să se ierte nici acum, ceea ce pentru mine, care am relaţii amiabile cu mai toţi cu care am şifonat cearşafuri (sau doar atrii , ventricule şi neuroni), e destul de greu de înţeles. Ce-au putut să-şi facă atât de rău încât se urăsc mai departe, n-am habar. Am trecut şi eu prin destule şi pentru aia nu-mi vine să mai jumulesc oameni cu care am intrat odinioră cu carul în garduri şi prin mărăcini. Apă sub pod, beibi. Apa Sâmbetei sub pod. Dar ei nu şi nu. Ei o ţin pe-a lor, bosumflaţi şi ranchiunoşi. Dau şi acum vina pe celălalt şi se bucură fiecare când descoperă că eu şi sor-mea semănăm cu ei (mama cu ea şi tata cu el, evident), ca şi cum ar câştiga într-un fel de război imaginar cu replica finală: „Ţi-am spus că am făcut copiii ăştia numai eu!”. E felul lor de a ne arăta că ne iubesc foarte mult. Şi că se urăsc mai departe foarte mult. Eu mă tot întreb de ce fiindcă am descoperit că au foarte multe în comun. Sper să nu le spuneţi, dar am decis cu sor-mea să le mai dăm vreo doi ani şi, la aniversarea a 20 de ani de la divorţ, să-i întâlnim.

Misterul ranchiunii lor se adânceşte de fiecare dată când

Confuze

(Tana:) Se zice că nimic nu e vreodată alb sau negru, ci variază între diferite tonuri de gri. Dar ce te faci când te trezești într-o dimineață și totul e, într-adevăr, o variațiune pe același gri?  Când dacă e să alegi între rochie și pantaloni, între ciorbă sau felul doi, între a ieși din casă sau a sta ascuns sub plapumă pare irelevant, căci totul are aceeași textură, același gust, același rost. Înot într-o derivă gri de ceva timp încoace. Și acum, fac pauză de o țigară și de tras un ochi pe Internet, că e confuz de greu să scrii un text despre confuzie.

Nu-i prima dată când mă poticnesc în fața unei alegeri, dar acum nici nu știu exact între ce și ce ar trebui să aleg. Mintea mea funcționează ca o piesă cu o singură notă. Nu pot să zic că îmi displace ceva, dar nici că-mi place. Parcă mi se sting simțurile, sau mi se amestecă într-un melanj ce devine inodor, incolor, insipid.

Conversațiile cu oamenii jur că nu mă ajută, că de la mare la mic, de la apropiat sau depărtat, toți îmi răspund la fel la întrebarea „Ce mai vrei să faci?”: „Nu știu.”

Second hand. Second choice. Second life.

(Tana:) Am avut mai demult în gând să-mi număr hainele. Frumos, pe categorii: pantaloni, fuste, rochii, bluze; pe culori, dimensiuni, lungimi. Să fac pie-uri și diagrame, statistica dulapului meu. Să observ trendul cumpărăturilor mele compulsive. Am renunțat, nu era un proiect fezabil într-un timp acceptabil.

Am multe, multe haine, și mulți ar putea zice că e o pasiune prostească, nefolositoare și ridicol de scumpă. La prima nu pot să zic decât „cu săbii să ne luptăm sau în pasiuni să ne comparăm?”.  Apoi, nimic nu e mai folositor ca ceva care îți aduce zâmbetul pe buze și îți antrenează imaginația. Iar de scump, ei, ăsta e secretul meu. Care, de fapt, dacă stai în Cluj, nu e deloc secret: second hand!

Second hand. Second chance. Second life. Iau hăinuțe părăsite, sau mai puțin perfecte din fabricație, și le dau o nouă șansă. Recunosc, nu am fost tot timpul așa. Am câteva articole din perioade necugetate, care costă, fiecare, cât doi-trei saci de haine second. Dar, în mare, majoritatea costă până în 80 de lei, cu multe haine faine ce-au fost un leu, sau 5. Știu unde găsesc pantofii buni, paltoane ieftine de lână, haine la kilogram, șepci, pălării, curele. Mai sunt apoi outleturile, alt tărâm magic, cu haine noi, dar din colecții vechi. Apropo de asta, îmi cumpăr Elle lună de lună de prin 2003, știu tot timpul care e ultimul val pe podium. Dar mi se pare absurd să nu-ți folosești deloc suportul de pălării ca să încropești din lucruri vechi, ținute din tendințele actuale. Sau să pui mâna pe foarfece, ac și ață și să salvezi un material bun, sau o amintire.

Sfera muzicii

(Raluca:) De-un Crăciun am fost și eu trecută pe lista copiilor de angajat și am primit de la sindicatul minei plasă cu cadouri. Portocale, ciocolată și un walk-man portocaliu cu căști gri. Dar pentru că eram la sat nu aveam de unde să cumpăr casete așa că am scotocit prin ce era dosit acasă într-o pungă prăfuită și am scos tot felul de muzici vechi și de duzină. Am ascultat destul de mult Corina Chiriac și, când s-a apropiat serbarea școlară și trebuia să aleg ceva de cântat, am spus că vreau “Strada Speranței”.

.

„Vine sau nu vine, dați-mi un răspuns

Nu cred chiar de mine să se fi ascuns.

Unde umblă? Unde este?

De mi-ar da măcar o veste

Să știu că există și mi-ar fi de ajuns.

Să-i amintiți, vă rog frumos adresa mea

Când vă-ntâlniți cu fericirea

Casa cu flori, strada Speranței, la parter

O mai aștept și mai sper ..”

Am cântat îmbrăcată în hainele de cor: fustă neagră, cămașă albă cu volane și guleraș. O ținută cât se poate de nefericită. Cântatul meu a fost un dezastru! Am reușit să îmi reprim din memorie felul în care mi-a sunat vocea la microfon, în Căminul Cultural, însă, cu toate că mă străduiam să mă uit numai la munții pictați pe peretele din spate, mi-aduc aminte privirile miloase și vag îngrozite ale celor din sală. Eh, nu contează, eu îmi căutam fericirea și

Piele peste piele

(Raluca:) Port o rochiță verde, în dungi și teniși cu buline. Port o pereche de blugi și un tricou pe care scrie Implant pentru Refuz. Port o rochie portocalie, mulată pe corp și botine cu toc înalt. Port o vestă gri cu paiete și pantaloni strâmți. Sunt dezbrăcată. Cum crezi că aș putea să îți vorbesc? Cum crezi că m-ai asculta?

Ținuta de gală am luat-o de la pinguin, imprimeurile sălbatice de la leoparzi și girafe și texturile sofisticate de la reptile (*). Fiindcă noi nu ne simțeam bine în propria piele. Dintre animale, numai noi  avem straturi de textile care să ne apere de frig și ploaie, însă mai ales să ne acopere organele vitale și genitale. Încă din prima jumătate de oră de la naștere ajungem înfășați ca niște sarmale și de-acolo încolo ne petrecem mai toată viața prin tot felul de piei artificiale, suprapuse peste a noastră. Sunt puțini cei care ne ajung sub haine și și mai puțini cei care ne ajung sub piele.

În fiecare zi, avem nevoie  de veșminte cu care să ieșim unii printre ații, veșminte care să aibă, după caz, și  buzunare în care se ne vârâm mâinile agitate, mâneci pe care să le suflecăm când vrem să ne-apucăm de treabă, curele și bretele care să ne dea încredere că totul va merge bine sau gulere care să ne susțină argumentele.

Când unul dintre noi are de ținut un discurs în fața unei săli pline, se spune că poate scăpa de emoții dacă își imaginează că toată lumea e doar în lenjerie. Nimic sexual în asta, doar un adjuvant pentru a te simți mai puțin vulnerabil decât ceilalți, în fața cărora te expui, vorbind, susținând niște idei. Nudul mai face