Posts tagged ‘interactiune’

Cum poate face o fotografie cât 1.000 de cuvinte jignitoare

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

O fotografie fără legătură cu subiectul, doar cu predicatul, făcută de Raluca Bugnar, când lucra în presa generalistă de la Cluj

(Tana: ) Stăteam pe Facebook acum câteva zile şi uitându-mă pe Wall la ce au mai postat unii, alţii dau de al nu-ştiu-câtelea articol despre câinii torturaţi, cu poza mare, explicită ataşată. Le-am tot ignorat, pe unii “pasionaţi” i-am scos din feed, dar de data asta mi-am zis să ascult de Bukowski, care spunea bine că umanitatea trebuie schimbată cu fiecare om în parte.

Îi scriu un comment la articol, fără să apelez la injurii sau violenţă verbală (că doar încercam să mă opun expunerii gratuite la cea vizuală), despre puţinul pe care îl ştiu despre fotojurnalism, importanţa şi puterea sugestiei, în opoziţie cu repulsia ce o creează explicitul. Omul îmi dă Like,  semn că a înţeles ce debitam eu acolo, fără să mai fie nevoie de alte comentarii. Îi dau apoi articolul ăsta, entuziasmată că încă se mai întrevăd  soluţii, printre multitudinea de lamentări şi plângeri de milă (la adresa câinilor, a noastră, a naţiunii, a omenirii etc).

Nu trec două zile şi acelaşi om pune un articol cu poza lui Ionuţ de la autopsie. Poză cu faţa desfigurată, să nu existe dubii. Mă lasă mută. Poate dă şi el like de inventar, ca ăia care îţi dau like la o piesă ce-ai pus-o de nici 2 secunde. Să nu se (more…)

Advertisements

N-ai face asta offline

(Raluca:) În fiecare zi ne placem online unii pe alții, deși offline nu ne-am spune nimic. Dacă ești o tipă și vine o altă tipă (necunoscută sau vag cunoscută) la tine și îți pune mâna pe cercei și îți spune, zâmbind larg, că îi plac, vei crede că e tipa aia e cel puțin îndrăzneață și … exuberantă. Online e ok, îmi place să ascult ce asculți, îmi place scurtmetrajul ăla mișto pe care l-ai postat, îmi place să citesc ce citești, îmi place cum arată lumea de la tine de la geam, îmi place cum ți-a ieșit noua poză de profil sau ce ai de spus despre ”una, alta, cealaltă”. Offline, avem puține să ne spunem. Sau nimic. Probabil nici nu ne-am spus nimic în viața reală de… cum ar fi să-ți spun că de 20 de ani?! Hm, ți se pare mult, așa-i?

Petre era băiatul cel mare al familiei la care mergeam de mână cu bunica, în capu’ satului, să luăm lapte de capră. Mie îmi plăcea foarte tare să beau lapte de la cele două vaci ale noastre – stăteam cu cănița de tablă pe pragul grajdului (ah, și acum îmi place mirosul de bălegar, îmi dă senzația de un ”acasă” vechi, idilic, îndepărtat). Bunica mă striga la un moment dat și îmi mulgea direct în căniță. Laptele era cald, făcea spumă, era și puțin sărat, iar cum cănița avea în câteva locuri smalțul sărit, laptele primea un ușor gust metalic. Era minunat! Și aveam și oi, puteam să beau și lapte de oaie, dacă era până acolo, dar bunică-mii îi venise ideea că trebuie să beau lapte de capră fiindcă e mult mai sănătos și voi fi mai puternică. E drept că aveam dinți slabi și eram alergică – moștenire genetică. În fine, pe scurt, undeva pe la începutul anilor ’90, mergeam de mână cu buni să cumpărăm lapte de capră. Vorbeam numai cu tanti de la care luam laptele și știam de la bunica una alta despre familia ei, căci la sat toată lumea știe câte ceva – sau unii tot – despre toată lumea. Nu-mi aduc aminte însă să fi vorbit vreodată cu Petre, iar vizitele pentru cumpărat lapte de la familia lui erau singurele dăți când știu să ne fi văzut. Zilele trecute, Petre m-a găsit pe Facebook și am pornit o (more…)

(Re)găsiri

Traffic Light Tree in Docklands, Londra. Sculptura de Pierre Vivant. Sursa: Wikimedia

(Tana:) Când stau la trecerea de pietoni privesc cu ochii mijiți semaforul din față și-mi zic în gând: „Acum! Bine, bine… Acum!”. Parcă toata nerăbdarea de care sunt în stare mă cuprinde deodată, mă mișc nervos de pe un picior pe altul, timpul meu, totul mă așteaptă pe partea cealaltă a drumului, iar eu stau și număr liniile albe, mă hotărăsc dacă de data asta vreau să calc numai pe ele sau între ele. Pierd minute, ore, zile prin capul meu, fără vreun scop anume, dar minutul de la trecere mi-l pierde semaforul, un stâlp cu două becuri.

Nu văd oamenii din jur când aștept la semafor, sunt singură în încrâncenarea mea de a pune piciorul pe carosabil la prima pâlpâire anemică a luminiței roșii. Așteptând la semaforul infernal de lângă Casa de Cultură, mă uit în stânga mea: un domn bătrân. Îl mai privesc o dată. Și încă o dată. (more…)

Ciocniri și respingeri

(Raluca:) „Ursule, să te ia dracu cu tigaia ta cu tot!”, zice iepurașul cu zăduf. Știi, bancul cu iepurașul care vrea să facă omletă, nu are tigaie, se pornește spre casa ursului să îi ceară tigaia împrumut, pe drum își imaginează cum ursul îl va refuza, iar când ursul deschide ușa, iepurașul nici nu mai cere tigaia, ci doar îl înjură pe urs și pleacă.

Eu sunt un iepuraș care adesea cere tigăi pentru omletă de la oameni care nu au decât oale sau farfurii, iar celor care au tigăi le zbier de pe preșul de la intrare lucruri de nerostit. Îmi tot spun că, de fapt, nu vreau omletă, ci vreau ouă fierte, iar ibric am și eu, mersi frumos.

Săptămâna trecută am primit propunerea de a scrie un material pentru “Dilema Veche” și mi-a luat o veșnicie (numărată totuși în zile) să-mi găsesc curajul de a vorbi cu oameni necunoscuți pentru a-mi strânge sursele. Scenarii peste scenarii de refuzuri și repingere înainte să chiar fac ceva. A ieșit bine materialul, o să apară în curând, dar cel mai important pentru mine a fost că mi-a dat ocazia să mă forțez să trec peste o panică. E o panică recurentă; uneori adoarme mult timp, apoi revine și mă paralizează, mă pârjolește de vie, mă face scrum pe dinăuntru. Însă, în același timp, nu e nimic să mă facă la fel de fericită ca vorbitul cu oameni noi, fie că ei mă surprind cu ceva diferit și îmi schimbă perspectiva, fie că îmi dau seama că avem chestii în comun și mă bucur de ideea de umanitate, fie că mă enervează și mă fac să mă simt norocoasă să am aproape oameni la care chiar pot să țin și de la care am ce să învăț. Știu că nu am de pierdut mai mult dacă mă ciocnesc de oameni, decât dacă mă feresc de ei. Și e ciudat că frica de respingere nu trece cu timpul. (more…)

Nimic dubios despre Dubioza Kolektiv

(Raluca:) Aceasta nu e povestea despre cum l-am întâlnit pe cel mai inteligent om din viața mea, dar voi începe cu ea. Joi seară (ok, ok, noaptea) așteptam să facă sound-check-ul înzăpeziții de la Dubioza Kolektiv, care au venit să cânte la Cluj după un concert la București. Înaintea lor au cântat clujenii de la Rehab Nation, o trupă de patru băieți și-o fată, care cântă o muzică la intersecția dintre multe genuri: ska, punk, gipsy, raggae, folk, funk. Mie nu-mi place punk-ul decât la limita suportabilității, dar Rehab Nation îl combină fain cu restul și mi-a plăcut tare atitudinea degajată, jucăușă și dinamică a fetei de la voce – Hannah Horvath, c-așa zice MySpace-ul lor că o cheamă.

Până așteptam să se instaleze pe scenă cei șapte bosniaci de la Dubioza Kolektiv povesteam cu Tana depre diverse lucruri de maximă importanță (pe care le las la dispoziția imaginației fiecăruia), când ni s-a insinuat între berile ciocnite o a treia bere. De sticlă era atașat un tip slab, brunețel, cu un hanorac în dungi portocalii și gri, care hanorac vroia să-i declare fățiș statutul de om vesel și exuberant. Mi-am dat seama că-mi contabiliza expresiile faciale când am pufnit în râs și mi-a dat un vital “like”, aprobând energic zâmbetul meu și dojenindu-mă că nu mă hlizesc în permanență. Nu-mi place asta, nici să stau cu un zâmbet ilescian lăbărțat mereu pe față, nici să mi se spună ce să fac și cum să fiu, nici măcar dacă e vorba să zâmbesc. Omule dragă, dacă vrei să mă vezi pe mine, fata, zâmbind, fă ceva care să mă facă să zâmbesc, dar nu-mi cere zâmbete că nu suntem pe troleu și tu nu ai cartonaș din ăla cu “Sunt surdo-mut. Dă-mi. Isus. Dumnezeu.”

După încă niște ciocniri de beri și alte gesturi care (more…)

Circuitul zâmbetului prin natura (umană)

(Tana:) Clujul e foarte aglomerat. La orele de vârf, mai tot timpul e cineva care să-ți sufle în ceafă în autobus, dai cot în cot cu cinci oameni la rând pe stradă, faci dansul stânga-dreapta, dezorientat, când ajungi față în față cu câte cineva.

Toate interacțiunile astea, nu tocmai de dorit, dar de ne evitat, îți pot determina starea – pentru-n minut, o oră, poate chiar pentru o zi întreagă. Nu mai vorbesc de starea post stat la rând la coadă – la bancă, la curent, la primărie. Oamenii bombănind, foit nervos de haine, că toți ne oprim, se pare, din probleme grave, de viață și de moarte, ca să plătim facturi. Și ajungi, în fine, în fața funcționarului și îți vorbește în scârbă, de parcă acum două minute ți-ai târșâit picioarele de prin ceva canale.

Țin minte cum o doamnă exemplară de la, atunci, o nou-devenită bancă, dar cu istorie la noi în țară, ne-a lăsat o zi întreagă în stare de profundă consternare, cu o privire tâmpă și întrebătoare. În primul rând, nu învățase, încă, cum funcționează soft-ul pe care lucrează; și-a întrebat o colegă care e simbolul pentru euro. I-a luat o eternitate să se prindă ce și cum se întâmplă și nu dădea vreun semn că ar vrea să se grăbească. Dar și-a găsit portița, din timpul nostru atât de neimportant, să zbiere la un tânăr ce tocmai ieșea din instituție, prin celălalt capăt al sălii: „Ce faci, deja pleci, drăguță?”. Atunci am luat foc, (more…)

Tag Cloud