Posts tagged ‘limite’

Ca un fâlfâit de aripi de kiwi

pasarea Kiwi(Raluca: ) Dacă o găină, un struţ, un pinguin şi o pasăre kiwi ar fi prieteni, ce ar face împreună? N-are importanţă cum şi în ce fel s-au cunoscut. Să presupunem că locuiesc toţi într-un parc natural, protejat, iar ceea ce i-a adus împreună e fascinaţia pentru şi pălăvrăgeala despre zbor. E natura lor de păsări să fie atrase de zbor, să-şi dorească vântul care să le poarte în timp ce soarele le încălzeşte. Au cioc şi pene; fac ouă. Deci vor să zboare. Ele nu ştiu că nu toate păsările au fost create egale aşa că li se pare normal să zboare.

Doar că găina nu-şi poate stăpâni reflexul de a scurma pământul cu ghearele. Şi, de îndată ce, dintre bulgării de glod râcâit, apare vreo rădăcină, pietricică sau – ce pana ei! – o râmă, găina e cu totul acaparată. Cum ar veni, se pierde în detalii. Şi atât de tare se pierde încât uită de sine şi, cu noua comoară închipuită în cioc, fuge de colo-colo de parcă ar avea de împlinit o misiune urgentă şi importantă. Dar, (more…)

Advertisements

Un război pierdut. Deocamdată

(Raluca: ) M-am apropiat de ea căci mi se părea cunoscută de undeva, cu ochii ei mari, căprui, fixaţi pe mine. Şi cu cât înaintam, îmi dădeam seama că pământul e îmbibat de apă şi devenise mlăştinos. Şi apoi, peste femeia care mă privea, cu ochii ei atât de vii şi de larg deschişi, au început să fie trântite corpuri goale, măcelărite. Nu toate erau cadavre. Încă. Din unele mai curgea sânge. Sau intestine. Am tresărit dându-mi seama că femeia de sub corpurile zvârlite e cea mai vie dintre ele. Asta era mult mai greu de suportat decât moartea în sine. Durata morţii. Mi s-a părut că femeia ţipă, ca pentru a-mi semnala unde e pe sub grămada aceea, dar poate eram eu cea care ţipa. Cum de paşii mă duseseră atât de aiurea şi cum am ajuns în plin război? Cei care zvârliseră corpurile dezbrăcate şi măcelărite erau aproape, îi puteam simţi în dreapta mea cum se vânzoleau de colo-colo şi lăsau o mulţime de urme în pământul moale cu bocancii lor militari. Am început să fug cât mai puţin zgomotos. Deja ştiam că sunt singură: cei care m-ar fi putut ajuta erau mai slabi decât mine şi tocmai le văzusem corpurile în postura de victime. Iar cei care erau mai puternici nu erau de încredere, m-ar fi putut mutila şi ciopârţi fără să mă întrebe cine sunt, de unde vin şi ce caut acolo. Şi apoi, mi s-a agăţat de picioare un băieţel. Era murdar, părea asiatic şi avea un corp deşirat, prea greu pentru mine. Dar nu aveam cum să-l mai pun jos – şi din cauza vinovăţiei că l-aş lăsa să moară şi pentru că se ţinea de gâtul meu cu toată forţa. Nu puteam comunica în niciun fel cu el. Era la vârsta la care abia îşi ştia ceva din limba maternă, iar eu habar nu aveam care ar putea să fie aceea. Şi de-acolo încolo lucrurile s-au tot complicat şi au avut tot mai puţin sens. Puteam să pipăi, să miros, să gust şi mai ales să văd. Cu copilul ăla prins de mine, am stat minute în şir să observ cum se leagănă în aer corpul foarte zvelt al unei femei cu piele neagră, perfect întinsă şi sănătoasă, care atârna de un copac, deasupra unui râu. Capul femeii era în apă, un picior îi era prins cu o funie de o creangă a copacului, iar celălalt picior se învârtea cumva ca o panglică pe lângă piciorul legat. În apă eram eu şi iubitul femeii, care venise disperat, dar totuşi calm, să o dea jos de acolo. Femeia era goală şi i se scoseseră organele genitale şi o parte din organele interne. Desigur că era moartă, în caz că ai ajuns până aici şi mai sperai. 

Toate astea sunt o parte din ceea ce am visat azi-noapte. M-am trezit singură în (more…)

Tag Cloud