Posts tagged ‘muzica’

Despre bețe de înghețată, nu-jazz și alte orătănii din ”Ogradă”

(Raluca: ) Avem o atracție deosebită, aici pe HS, spre oamenii care sunt energici, pozitivi și care se luptă să ajungă  cât de buni pot fi și cât de liberi – luând la șuturi orice le stă în cale, de la prejudecăți și presiuni sociale la propriile defecte și temeri. Sunt acei oameni de la care ai ce să înveți, fără ca ei să-ți predea în vreo manieră didactică, ci așa, prin felul lor de a fi. Vita (Octavian Horvath – Tavi – Vita), vocalul de la Blazzaj și Implant Pentru Refuz (IPR) e unul dintre acești oameni. Prin interviuri spune că vrea să fie caractrizat drept ”Tânăr și neliniștit” (Anul ăsta în decembrie face 40 😛 ). Și dacă-l cunoști, așa e. Dar nu doar așa. E un tip care ar fi trebuit să fie inginer hidrotehnist, căci a terminat Polithnica, dar care scoate niște jocuri fascinante de cuvinte și face niște versuri adabracadabrante pentru Blazzaj și altele foarte revoluționare și instigante, dar nu mai puțin deștepte pentru IPR. Ca și cum și-ar fi (more…)

Advertisements

Stai calm şi ascult-o pe Amanda Palmer

amanda(Tana:) Dacă aş scrie acum toate începuturile pe care le-am compus în minte pentru textul ăsta în ultimele luni mi-aş scrie paginile necesare pentru licenţă de trei ori. N-am să încep acum cu scuze şi lamentări pentru lunga mea absenţă de aici; am avut timp suficient să le găsesc şi apoi să le deconstruiesc.

Când mă găsesc în puncte din acestea, de-s la graniţa dintre nicăieri şi oriunde, fac ce fac şi ajung sNeilAmandaWeddingă o ascult pe Amanda Palmer. Nu doar să-i ascult muzica, ci să ascult de ea, căci ea e fucking awesome. Nu ştiu de unde are atâta energie, să facă atâta muzică (are mai multe proiecte, unul personal, The Dresden Dolls care s-au reunit, Evelyn Evelyn în care zice-se că e sora siameză a lui Jason Webley), să scrie posturi kilometrice pe blog, să meargă peste tot prin lume (are un fetiş cu Australia şi împrejurimile, despre care a scos şi un album) şi să mai fie şi soţia lui Neil Gaiman, care e şi el un scriitor super awesome (una dintre cărţile sale a fost şi făcută animaţie, Coraline; Raluca mi-a zis că mai urmează să-i fie ecranizată încă una). Amanda a mai lucrat şi cu o trupa de teatru de liceu la un spectacol, că doar zilele ei sunt toate de cel puţin 48 de ore. Ştiu că face yoga şi mănâncă sănătos, dar parcă yoga te ajuta să îţi intinzi muşchii şi mintea, nu să dilaţi timpul. (more…)

Trup(ă) și suflet

Razvan si Nick

(Raluca:) Obișnuința nu-i sora bună a relațiilor de lungă durată. E sora lor vitregă, invidioasă și răutăcioasă. Relațiile de lungă durată sunt fericite dacă se înrudesc cu bucuriile comune, cu gândurile bune suflate în vânt de la unii la alții, cu momentele când simți că ești acolo unde vrei să fii, iar golul din stomac se umple de o senzație plăcută. Se întâmplă să-ți placă inexplicabil foarte tare de cineva la prima vedere, dar dacă impresia de început nu e alimentată mai departe de alte impresii la fel de bune, relația nu va fi una de durată. Până să ajungi la iubirea necondiționată din relațiile consolidate, e cale lungă. Desigur că sunt și oameni care rămân în relații fără să știe nici ei prea bine de ce, iar acele relații ajung de lungă durată, dar asta e deja o problemă a acelor oameni, nu a noastră, celor de pe aici :). Cum spuneam, cred cu tărie că obișnuința nu e cea care ar trebui lăsată să fie coloana vertebrală a unei relații.

Nu din obișnuință îmi place Luna Amară. Chiar dacă din 2004, de când sunt la Cluj, am fost la 95% din concertele lor din oraș, nu am mers niciodată din obișnuință, ci pentru că îmi place trupa asta. Deși, dacă e vorba să aleg între un concert de-al lor și un concert cu… să zicem AB4 reunit + Lights Out în deschidere, e adevărat că voi intra pe pilot automat și voi merge direct la Luna Amară. Dar pilotul automat nu e la datorie din obișnuință, ci pentru că îmi place mie să-l las să mă conducă uneori. Fiindcă unele alegeri sunt simplu de făcut.

Pentru că am văzut și în bucătăria internă a unor trupe, pot să (more…)

Nimic dubios despre Dubioza Kolektiv

(Raluca:) Aceasta nu e povestea despre cum l-am întâlnit pe cel mai inteligent om din viața mea, dar voi începe cu ea. Joi seară (ok, ok, noaptea) așteptam să facă sound-check-ul înzăpeziții de la Dubioza Kolektiv, care au venit să cânte la Cluj după un concert la București. Înaintea lor au cântat clujenii de la Rehab Nation, o trupă de patru băieți și-o fată, care cântă o muzică la intersecția dintre multe genuri: ska, punk, gipsy, raggae, folk, funk. Mie nu-mi place punk-ul decât la limita suportabilității, dar Rehab Nation îl combină fain cu restul și mi-a plăcut tare atitudinea degajată, jucăușă și dinamică a fetei de la voce – Hannah Horvath, c-așa zice MySpace-ul lor că o cheamă.

Până așteptam să se instaleze pe scenă cei șapte bosniaci de la Dubioza Kolektiv povesteam cu Tana depre diverse lucruri de maximă importanță (pe care le las la dispoziția imaginației fiecăruia), când ni s-a insinuat între berile ciocnite o a treia bere. De sticlă era atașat un tip slab, brunețel, cu un hanorac în dungi portocalii și gri, care hanorac vroia să-i declare fățiș statutul de om vesel și exuberant. Mi-am dat seama că-mi contabiliza expresiile faciale când am pufnit în râs și mi-a dat un vital “like”, aprobând energic zâmbetul meu și dojenindu-mă că nu mă hlizesc în permanență. Nu-mi place asta, nici să stau cu un zâmbet ilescian lăbărțat mereu pe față, nici să mi se spună ce să fac și cum să fiu, nici măcar dacă e vorba să zâmbesc. Omule dragă, dacă vrei să mă vezi pe mine, fata, zâmbind, fă ceva care să mă facă să zâmbesc, dar nu-mi cere zâmbete că nu suntem pe troleu și tu nu ai cartonaș din ăla cu “Sunt surdo-mut. Dă-mi. Isus. Dumnezeu.”

După încă niște ciocniri de beri și alte gesturi care (more…)

Partizan, concertul perfect

“Noi probleme n-avem… pentru că suntem tineri! Să cântăm” – Partizan

(Raluca:) Tinerețea e invidiată și criticată. Trezește neîncredere și nostalgie celor care au pierdut-o. Numai că nu-i obligatoriu s-o pierzi și s-o vezi cum trece pe lângă tine. Viață fără de moarte nu există (încă), dar tinerețe fără bătrânețe se poate. Nu din aia cu creme anti-rid și alte șmecherii ori cu vândut de suflet a la Dorian Grey. (Apropo, this pretty boy face 40 de ani peste câteva zile.)

Tinerețea e o opțiune. Una pe care mulți o dezactivează ori conștient ori fiindcă uită de ea atunci când încep să se ia prea tare în serios, când nu își mai pun întrebări, când nu mai încearcă ceva nou, ceva cu adevărat nou. Și fac asta din teama de eșec sau din comoditatea de a folosi lucruri și metode știute, care merg. Și pentru că nu e deloc simplu să fii și să rămâi adolescent.

Adolescenții se pomenesc brusc cu lumea la picioare. “Ce vrei să te faci când crești mare?” Iar răspunsul poate lua forme atât de diferite, încât e un aproape perfect “orice”, un orice care tinde, cu mult avânt, spre “tot”.  Potențial maxim. Entuziasm și neastâmpăr. Zumzet în tâmple de la atâtea idei și planuri, răscolire în stomac de la teamă și așteptare, palme transpirate de emoție. Ca atunci când urmează să pleci într-o excursie într-un loc pe care nu l-ai mai văzut. (more…)

Mintea de elastic

(Tana:) Când eram mică voiam să mă fac farmacistă. Colecționam prospecte de medicamente. Apoi am vrut să fiu designer. Am croit dulapuri de hăinuțe Barbie. Mai încolo am decis că voi fi pictoriță. Am desenat papagali și trandafiri când stăteam în pat cu varicelă. În liceu m-am hotărât că voi fi medic. Decizia a fost luată, asumată și pusă în practică.

Am urât anul întâi și am vrut să mă fac cosmeticiană. Și psiholog. Mi-a trecut. Sunt în anul 5 la medicină și îmi place. Medicina e genul de alegere pe care o faci conștient că îți va invada mare parte din timpul liber, genul de meserie în care pregătirea nu încetează niciodată, știi că uneori vei adormi cu pacienții tăi în minte, că vei mai absorbi din dramele altora, pe lângă ale tale. Dar medicina nu e totul pentru mine. Am avut în anul 3 un asistent care ne zicea că e normal că majoritatea medicilor sunt ahtiați după artă, orice frumos, după ce stau ore întregi printre tușeuri, incontinențe, vărsături, delir. Când ieși pe poarta spitalului îți vine uneori să alergi în prima sala de spectacol și să aștepți ca un nebun ca nebunia altora să te bucure, să te încarce, să-ți dea un ghiont care să te scoată de pe orbita unei zile grele. Iubesc teatrul, de când am ajuns în Cluj. În mare parte datorită prietenei mele, Ralu, care e acum actriță la Satu-Mare și peste tot prin țară. Iubesc activ teatrul. Mi-au ajuns stetoscoape, scrubs și halate prin piese de-ale prietenilor mei actori. Facem brainstorming înainte de spectacole, împărțim beri și păreri după. E o cu totul altă lume decât cea medicală, dar am nevoie de ea la fel de mult și sunt la fel de implicată.

Muzica – o altă lume. Am prieteni prin formații, am prieteni care au avut formații, am prieteni care își tot fac formații noi. Merg la cinci – șase concerte pe lună. Închid ochii și (more…)

Sfera muzicii

(Raluca:) De-un Crăciun am fost și eu trecută pe lista copiilor de angajat și am primit de la sindicatul minei plasă cu cadouri. Portocale, ciocolată și un walk-man portocaliu cu căști gri. Dar pentru că eram la sat nu aveam de unde să cumpăr casete așa că am scotocit prin ce era dosit acasă într-o pungă prăfuită și am scos tot felul de muzici vechi și de duzină. Am ascultat destul de mult Corina Chiriac și, când s-a apropiat serbarea școlară și trebuia să aleg ceva de cântat, am spus că vreau “Strada Speranței”.

.

„Vine sau nu vine, dați-mi un răspuns

Nu cred chiar de mine să se fi ascuns.

Unde umblă? Unde este?

De mi-ar da măcar o veste

Să știu că există și mi-ar fi de ajuns.

Să-i amintiți, vă rog frumos adresa mea

Când vă-ntâlniți cu fericirea

Casa cu flori, strada Speranței, la parter

O mai aștept și mai sper ..”

Am cântat îmbrăcată în hainele de cor: fustă neagră, cămașă albă cu volane și guleraș. O ținută cât se poate de nefericită. Cântatul meu a fost un dezastru! Am reușit să îmi reprim din memorie felul în care mi-a sunat vocea la microfon, în Căminul Cultural, însă, cu toate că mă străduiam să mă uit numai la munții pictați pe peretele din spate, mi-aduc aminte privirile miloase și vag îngrozite ale celor din sală. Eh, nu contează, eu îmi căutam fericirea și (more…)

Tag Cloud