Posts tagged ‘natura umana’

Fetele şi fetiţele mele

Raluca de 15 ani are unghiile albastre. Raluca de 28 de ani le are mov.

Raluca de 15 ani are unghiile albastre. Raluca de 28 de ani le are mov.

(Raluca: ) „Şi ce-ai vorbi cu tine la 15 ani? Crezi că ea ar fi mulţumită de tine s-au te-ar certa?”, m-a întrebat Mihai (unul dintre cei cam mulţi Mihai pe care îi ştiu – rezultă confuzii). E genul de întrebare care are rubrica ei în emsiunea The Conversation (despre care am scris mai multe aici) aşa că mă mai gândisem la ea. Raluca de la 15 ani ar spune „Bravo!” şi ar fi mai fericită pentru mine decât sunt eu câteodată fiindcă pentru ea, ceea ce pentru mine a devenit obişnuinţă, ar fi nou şi extraordinar. Am citit câte ceva din jurnalul în care scriam în 1999 aşa că ştiu sigur cum era Raluca de 15 ani. Să spunem doar că îi plăceau foarte mult oamenii şi că îşi dorea să o placă şi alţii pe ea, să o înţeleagă, să aibă cu cine să relaţioneze la nivelul ăla uman, aproape intuitiv. Sigur se bucură pe undeva pe acolo pe unde ştiu că a rămas în mine să ştie că am în jur atâţia oameni care pot să spună vorbe bune şi adevărate despre mine, care îmi arată şi îmi dau încredere, care se bucură când mă văd, mă aud sau mă citesc, care îmi cer sfaturi şi păreri, care împart experienţe şi lucruri cu mine, mă caută să râdem sau să ne plângem de una alta. (more…)

Advertisements

Ca un fâlfâit de aripi de kiwi

pasarea Kiwi(Raluca: ) Dacă o găină, un struţ, un pinguin şi o pasăre kiwi ar fi prieteni, ce ar face împreună? N-are importanţă cum şi în ce fel s-au cunoscut. Să presupunem că locuiesc toţi într-un parc natural, protejat, iar ceea ce i-a adus împreună e fascinaţia pentru şi pălăvrăgeala despre zbor. E natura lor de păsări să fie atrase de zbor, să-şi dorească vântul care să le poarte în timp ce soarele le încălzeşte. Au cioc şi pene; fac ouă. Deci vor să zboare. Ele nu ştiu că nu toate păsările au fost create egale aşa că li se pare normal să zboare.

Doar că găina nu-şi poate stăpâni reflexul de a scurma pământul cu ghearele. Şi, de îndată ce, dintre bulgării de glod râcâit, apare vreo rădăcină, pietricică sau – ce pana ei! – o râmă, găina e cu totul acaparată. Cum ar veni, se pierde în detalii. Şi atât de tare se pierde încât uită de sine şi, cu noua comoară închipuită în cioc, fuge de colo-colo de parcă ar avea de împlinit o misiune urgentă şi importantă. Dar, (more…)

Hai să facem un puzzle împreună, dragă Luca

(Raluca: ) Încep prin a vă anunța că tot cu mine veți petrece și acest post (textul de față, adicătelea, dar, de ce nu?, și postul Crăciunului, că tot nu am altceva în plan decât să fiu pe net). Așa, deci Tana e în sesiune și are și o relație minunată + două dintre cele mai solide motive din lume de a renunța la scrisul pe blog. Eu n-am sesiune, aș avea ceva treabă, dar până nu mă lămuresc cu niște chestii, tot degeaba am treaba, că ea nu mă va avea pe mine. Așa, și eu n-am nici relație. Decât cu Luca, prietenul meu imaginar. Ok, iubitul, că prieteni am destui – cum se spune. Dar, fiindcă e imaginar, nu ne prea iubim noi doi. Tot eu cu mine mă iubesc. (more…)

Un război pierdut. Deocamdată

(Raluca: ) M-am apropiat de ea căci mi se părea cunoscută de undeva, cu ochii ei mari, căprui, fixaţi pe mine. Şi cu cât înaintam, îmi dădeam seama că pământul e îmbibat de apă şi devenise mlăştinos. Şi apoi, peste femeia care mă privea, cu ochii ei atât de vii şi de larg deschişi, au început să fie trântite corpuri goale, măcelărite. Nu toate erau cadavre. Încă. Din unele mai curgea sânge. Sau intestine. Am tresărit dându-mi seama că femeia de sub corpurile zvârlite e cea mai vie dintre ele. Asta era mult mai greu de suportat decât moartea în sine. Durata morţii. Mi s-a părut că femeia ţipă, ca pentru a-mi semnala unde e pe sub grămada aceea, dar poate eram eu cea care ţipa. Cum de paşii mă duseseră atât de aiurea şi cum am ajuns în plin război? Cei care zvârliseră corpurile dezbrăcate şi măcelărite erau aproape, îi puteam simţi în dreapta mea cum se vânzoleau de colo-colo şi lăsau o mulţime de urme în pământul moale cu bocancii lor militari. Am început să fug cât mai puţin zgomotos. Deja ştiam că sunt singură: cei care m-ar fi putut ajuta erau mai slabi decât mine şi tocmai le văzusem corpurile în postura de victime. Iar cei care erau mai puternici nu erau de încredere, m-ar fi putut mutila şi ciopârţi fără să mă întrebe cine sunt, de unde vin şi ce caut acolo. Şi apoi, mi s-a agăţat de picioare un băieţel. Era murdar, părea asiatic şi avea un corp deşirat, prea greu pentru mine. Dar nu aveam cum să-l mai pun jos – şi din cauza vinovăţiei că l-aş lăsa să moară şi pentru că se ţinea de gâtul meu cu toată forţa. Nu puteam comunica în niciun fel cu el. Era la vârsta la care abia îşi ştia ceva din limba maternă, iar eu habar nu aveam care ar putea să fie aceea. Şi de-acolo încolo lucrurile s-au tot complicat şi au avut tot mai puţin sens. Puteam să pipăi, să miros, să gust şi mai ales să văd. Cu copilul ăla prins de mine, am stat minute în şir să observ cum se leagănă în aer corpul foarte zvelt al unei femei cu piele neagră, perfect întinsă şi sănătoasă, care atârna de un copac, deasupra unui râu. Capul femeii era în apă, un picior îi era prins cu o funie de o creangă a copacului, iar celălalt picior se învârtea cumva ca o panglică pe lângă piciorul legat. În apă eram eu şi iubitul femeii, care venise disperat, dar totuşi calm, să o dea jos de acolo. Femeia era goală şi i se scoseseră organele genitale şi o parte din organele interne. Desigur că era moartă, în caz că ai ajuns până aici şi mai sperai. 

Toate astea sunt o parte din ceea ce am visat azi-noapte. M-am trezit singură în (more…)

Marina Abramovic şi veşnica întrebare “E asta artă?”

(Raluca) Bunica Marina se dezbracă cu uşurinţă în public, în timp ce domnul Andrei îşi ascunde gândurile pe după cuvinte lemnoase. Amândoi au adunat cam acelaţi număr de ani (vreo 65), născându-se în Europa de Est şi trăindu-şi tinereţile în rigorile comuniste. Marina Abramovic a ajuns supranumită bunica performance art-ului în timp ce Andrei Marga s-a infiltrat de curând la conducerea Institutului Cultural Român. Ea munceşte să facă un institut care să-i poarte numele în America şi unde să-i descătuşeze pe oameni să gândească creativ, cu ajutorul unor metode artistice neconvenţionale. El plănuieşte să susţină doar “operele validate” şi “autorii care au creat efectiv momente istorice” sau “oameni care au oferit deja o garanţie a succesului intreprinderii culturale” (Sursă: contributors.ro).

Cultura arată cum nu se poate mai diferit în perspectivele celor doi. Viziunea Marinei Abramovic e vie, pulsează sânge, respiră şi îi invită pe oameni să o atingă. Cea a lui Andrei Marga e distantă, rigidă şi scorţoasă. Dar mai bine să vorbim de Marina Abramovic şi să vedem de ce oamenii au plâns doar pentru că au stat nemişcaţi în faţa ei, pe un scaun de lemn, privind-o drept în ochi în celebrul muzeu de artă modernă MoMA din New York în timpul performance-ului ei din 2010 “The Artist Is Present”. Să vedem de ce lucrurile pe care le face ea sunt artă, de ce e important ca artistul să fie prezent şi vulnerabil şi de ce contează dacă publicul poate să pipăie arta şi să interacţioneze cu ea, nu doar s-o privească de la depărtare.

Până acum ideea de muzeu a fost ca de secol 19. Nu atinge, doar uită-te! Şi văd această enormă nevoie pe care o are publicul de a experimenta lucrurile şi de a schimba ideea asta. (more…)

Cum e o țestoasă fără carapace?

Tetoasa si dilema

(Raluca: ) Stau încălțată în pat cu sandalele noi. Au un toc imens. Cât un penis obișnuit. Da, simțeam nevoia să spun asta, fiindcă mi se pare amuzantă faza de când am văzut pe Cracked.com niște sandale cu tocuri în formă de penis. Cineva a simțit că această legătură trebuie să fie evidențiată. Întotdeauna am vorbit cu multe remarci sexuale și de multe ori mă simțeam un soi de Samantha (”Sex ant the city” girl) a grupurilor. Spre exemplu în week-end am dat o ”gherlă”, când am ieșit la bere cu trei prieteni – căci am reînceput să socializez cu prieteni cu care nu m-am văzut de mult, devreme ce aceia cu care mă vedeam des au trecut prin schimbări de statut relațional, ritm de somn sau de țară. Vorbeam despre seriale și cineva a spus că sunt prea puține filme cu dragoni, enumerând doar două cât de cât reușite – pe care eu nu le-am văzut. Dar am văzut animația ”How To Train Your Dragon” și mi-am amintit că, pe un site, cineva a scris că ăsta sună a titlu de film porno, nu de film pentru copii. Le-am zis și prietenior mei și mi-au spus că le-am mai luat puțin din inocență. Hahaha. Vorbesc cu destule remarci sexuale fiindcă sunt amuzante și nu mi se pare corect să mă prefac că aș gândi cu mult diferit decât un bărbat, doar pentru a-mi păstra un statut idilic de donșoară rafinată.

Cred că e foarte frumos să fii femeie și e și mai frumos să fii una cât mai liberă. Nu libertină. Dar (more…)

Ia, te rog, fii simpatic(ă) și nu mai sta așa empatic(ă)!

Milada e simpatică atunci când e empatică & camuflată, dar nu toți suntem ca ea.

(Raluca:) Azi m-am dat doi pași în spatele meu și m-am gândit așa: întotdeauna mă înșel când am dreptate și întotdeauna am dreptate când mă înșel. Lucrurile nu sunt nici bune, nu sunt nici rele. Sunt. Un fir de mătrăgună nu știe că e rău. Poate nici nu știe că e. (Eh, dar nu vreau să contest sufletul unei plante. Din cauza culpei pentru plantele din ghiveci pe care le cam chinui vreau să cred că n-au suflet ca să nu fiu nevoită să accept că n-am eu destul suflet.)

Oamenii nu sunt nici buni, nici răi. Sunt. Diferența e că, de cele mai multe ori, noi știm dacă am făcut ceva bun sau ceva rău, dar toți avem motive, justificări, circumstanțe atenuante să facem ceea ce facem. Suntem nici buni, nici răi. Și buni, și răi. Alternativ și simultan. Dacă te uiți la un film biografic nu sfârșești prin a empatiza cu protagoniștii? Ții cu ei chiar dacă știi că sunt răi. Le vrei binele, le iei apărarea în gândul tău, vrei să se sfârșească cumva fericit pentru ei.

Recent m-am uitat la ”Infamous” (2006), varianta spusă mult mai bine a întâlnirii  scriitorului / jurnalistului /excentricului Truman Capote cu cei doi criminali care au ucis o întreagă familie și au devenit subiectul cărții ”Cu sânge rece”. În paranteză fie spus, nu mi-am dat seama că Daniel Craig era criminalul de care se atașează Capote decât când am citit distribuția de pe generic. Craig e vopsit brunet. A, și joacă foarte bine. Am plâns șiroaie la film de dragul personajului lui, cu toate că știam că e un criminal. Dar filmul m-a făcut să-l văd prin ochii lui Capote, m-a făcut să-l văd în primul rând ca prieten al ciudatului jurnalist și doar puțin de tot criminal, undeva pe fundal. Prietenia sau iubirea te pot face să ierți orice, să găsești scuze sau motive să ții la celălalt, indiferent de ce a făcut rău, contând, în schimb, pe părțile sale bune. Prietenia sau iubirea schimbă proporțiile faptelor și o crimă poate să (more…)

Tag Cloud