Despre bețe de înghețată, nu-jazz și alte orătănii din ”Ogradă”

(Raluca: ) Avem o atracție deosebită, aici pe HS, spre oamenii care sunt energici, pozitivi și care se luptă să ajungă  cât de buni pot fi și cât de liberi – luând la șuturi orice le stă în cale, de la prejudecăți și presiuni sociale la propriile defecte și temeri. Sunt acei oameni de la care ai ce să înveți, fără ca ei să-ți predea în vreo manieră didactică, ci așa, prin felul lor de a fi. Vita (Octavian Horvath – Tavi – Vita), vocalul de la Blazzaj și Implant Pentru Refuz (IPR) e unul dintre acești oameni. Prin interviuri spune că vrea să fie caractrizat drept ”Tânăr și neliniștit” (Anul ăsta în decembrie face 40 😛 ). Și dacă-l cunoști, așa e. Dar nu doar așa. E un tip care ar fi trebuit să fie inginer hidrotehnist, căci a terminat Polithnica, dar care scoate niște jocuri fascinante de cuvinte și face niște versuri adabracadabrante pentru Blazzaj și altele foarte revoluționare și instigante, dar nu mai puțin deștepte pentru IPR. Ca și cum și-ar fi

Până la urmă, racul merge înainte sau înapoi?

Milla Jovovich si zombalaii din ”Resident Evil”

(Raluca: ) ”Vorbești de parcă te-ai fi trimis pe tine la colț”, mi-a spus. Acum vreo lună (sau două?!) m-am întâlnit la cafea cu Anda, o prietenă pe care n-o mai văzusem de doi ani (mda, amândouă la Cluj). Chiar așa, ar trebui să o sun să văd ce mai face, acum că am iar bani de ieșit  în oraș. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, ne-am făcut o dare de seamă… în română nu sună bine asta – un update. Când fac asta îmi amintesc câte am greșit și câte am corectat și de fiecare dată mă străduiesc să văd lucrurile bune în culori mai puternice, în forme mai bine conturate. Dar chiar și așa, răutățile pipernicite și decolorate tot mă dor, iar asta fiindcă nu m-am iertat încă de tot.

Am început să am mai multe gânduri bune când n-am mai suportat durerile de cap de la cele rele. Tana spune că e mai ușor să lupți cu demonii dacă sunt mai mulți fiindcă mai învingi din ei și simți că mai și câștigi, că rezolvi câte ceva. Dacă e doar unul, ajunge să te obsedeze, pare mult mai mare și mai tare și teama e mai puternică dacă are o singură sursă. Paradoxal, dacă sunt mulți demoni care sar pe tine, ești una bucată Milla Jovovich în ”Resident Evil” sau, după caz una bucată pui de Chuck Norris. Un soi de ”unde-s mulți, puterea crește” with a twist. Așadar, pot să mă consider norocoasă: am avut și am mulți demoni cu care să mă lupt.

Ia, te rog, fii simpatic(ă) și nu mai sta așa empatic(ă)!

Milada e simpatică atunci când e empatică & camuflată, dar nu toți suntem ca ea.

(Raluca:) Azi m-am dat doi pași în spatele meu și m-am gândit așa: întotdeauna mă înșel când am dreptate și întotdeauna am dreptate când mă înșel. Lucrurile nu sunt nici bune, nu sunt nici rele. Sunt. Un fir de mătrăgună nu știe că e rău. Poate nici nu știe că e. (Eh, dar nu vreau să contest sufletul unei plante. Din cauza culpei pentru plantele din ghiveci pe care le cam chinui vreau să cred că n-au suflet ca să nu fiu nevoită să accept că n-am eu destul suflet.)

Oamenii nu sunt nici buni, nici răi. Sunt. Diferența e că, de cele mai multe ori, noi știm dacă am făcut ceva bun sau ceva rău, dar toți avem motive, justificări, circumstanțe atenuante să facem ceea ce facem. Suntem nici buni, nici răi. Și buni, și răi. Alternativ și simultan. Dacă te uiți la un film biografic nu sfârșești prin a empatiza cu protagoniștii? Ții cu ei chiar dacă știi că sunt răi. Le vrei binele, le iei apărarea în gândul tău, vrei să se sfârșească cumva fericit pentru ei.

Recent m-am uitat la ”Infamous” (2006), varianta spusă mult mai bine a întâlnirii  scriitorului / jurnalistului /excentricului Truman Capote cu cei doi criminali care au ucis o întreagă familie și au devenit subiectul cărții ”Cu sânge rece”. În paranteză fie spus, nu mi-am dat seama că Daniel Craig era criminalul de care se atașează Capote decât când am citit distribuția de pe generic. Craig e vopsit brunet. A, și joacă foarte bine. Am plâns șiroaie la film de dragul personajului lui, cu toate că știam că e un criminal. Dar filmul m-a făcut să-l văd prin ochii lui Capote, m-a făcut să-l văd în primul rând ca prieten al ciudatului jurnalist și doar puțin de tot criminal, undeva pe fundal. Prietenia sau iubirea te pot face să ierți orice, să găsești scuze sau motive să ții la celălalt, indiferent de ce a făcut rău, contând, în schimb, pe părțile sale bune. Prietenia sau iubirea schimbă proporțiile faptelor și o crimă poate să

Circuitul zâmbetului prin natura (umană)

(Tana:) Clujul e foarte aglomerat. La orele de vârf, mai tot timpul e cineva care să-ți sufle în ceafă în autobus, dai cot în cot cu cinci oameni la rând pe stradă, faci dansul stânga-dreapta, dezorientat, când ajungi față în față cu câte cineva.

Toate interacțiunile astea, nu tocmai de dorit, dar de ne evitat, îți pot determina starea – pentru-n minut, o oră, poate chiar pentru o zi întreagă. Nu mai vorbesc de starea post stat la rând la coadă – la bancă, la curent, la primărie. Oamenii bombănind, foit nervos de haine, că toți ne oprim, se pare, din probleme grave, de viață și de moarte, ca să plătim facturi. Și ajungi, în fine, în fața funcționarului și îți vorbește în scârbă, de parcă acum două minute ți-ai târșâit picioarele de prin ceva canale.

Țin minte cum o doamnă exemplară de la, atunci, o nou-devenită bancă, dar cu istorie la noi în țară, ne-a lăsat o zi întreagă în stare de profundă consternare, cu o privire tâmpă și întrebătoare. În primul rând, nu învățase, încă, cum funcționează soft-ul pe care lucrează; și-a întrebat o colegă care e simbolul pentru euro. I-a luat o eternitate să se prindă ce și cum se întâmplă și nu dădea vreun semn că ar vrea să se grăbească. Dar și-a găsit portița, din timpul nostru atât de neimportant, să zbiere la un tânăr ce tocmai ieșea din instituție, prin celălalt capăt al sălii: „Ce faci, deja pleci, drăguță?”. Atunci am luat foc,