Posts tagged ‘panica’

Un război pierdut. Deocamdată

(Raluca: ) M-am apropiat de ea căci mi se părea cunoscută de undeva, cu ochii ei mari, căprui, fixaţi pe mine. Şi cu cât înaintam, îmi dădeam seama că pământul e îmbibat de apă şi devenise mlăştinos. Şi apoi, peste femeia care mă privea, cu ochii ei atât de vii şi de larg deschişi, au început să fie trântite corpuri goale, măcelărite. Nu toate erau cadavre. Încă. Din unele mai curgea sânge. Sau intestine. Am tresărit dându-mi seama că femeia de sub corpurile zvârlite e cea mai vie dintre ele. Asta era mult mai greu de suportat decât moartea în sine. Durata morţii. Mi s-a părut că femeia ţipă, ca pentru a-mi semnala unde e pe sub grămada aceea, dar poate eram eu cea care ţipa. Cum de paşii mă duseseră atât de aiurea şi cum am ajuns în plin război? Cei care zvârliseră corpurile dezbrăcate şi măcelărite erau aproape, îi puteam simţi în dreapta mea cum se vânzoleau de colo-colo şi lăsau o mulţime de urme în pământul moale cu bocancii lor militari. Am început să fug cât mai puţin zgomotos. Deja ştiam că sunt singură: cei care m-ar fi putut ajuta erau mai slabi decât mine şi tocmai le văzusem corpurile în postura de victime. Iar cei care erau mai puternici nu erau de încredere, m-ar fi putut mutila şi ciopârţi fără să mă întrebe cine sunt, de unde vin şi ce caut acolo. Şi apoi, mi s-a agăţat de picioare un băieţel. Era murdar, părea asiatic şi avea un corp deşirat, prea greu pentru mine. Dar nu aveam cum să-l mai pun jos – şi din cauza vinovăţiei că l-aş lăsa să moară şi pentru că se ţinea de gâtul meu cu toată forţa. Nu puteam comunica în niciun fel cu el. Era la vârsta la care abia îşi ştia ceva din limba maternă, iar eu habar nu aveam care ar putea să fie aceea. Şi de-acolo încolo lucrurile s-au tot complicat şi au avut tot mai puţin sens. Puteam să pipăi, să miros, să gust şi mai ales să văd. Cu copilul ăla prins de mine, am stat minute în şir să observ cum se leagănă în aer corpul foarte zvelt al unei femei cu piele neagră, perfect întinsă şi sănătoasă, care atârna de un copac, deasupra unui râu. Capul femeii era în apă, un picior îi era prins cu o funie de o creangă a copacului, iar celălalt picior se învârtea cumva ca o panglică pe lângă piciorul legat. În apă eram eu şi iubitul femeii, care venise disperat, dar totuşi calm, să o dea jos de acolo. Femeia era goală şi i se scoseseră organele genitale şi o parte din organele interne. Desigur că era moartă, în caz că ai ajuns până aici şi mai sperai. 

Toate astea sunt o parte din ceea ce am visat azi-noapte. M-am trezit singură în (more…)

Ciocniri și respingeri

(Raluca:) „Ursule, să te ia dracu cu tigaia ta cu tot!”, zice iepurașul cu zăduf. Știi, bancul cu iepurașul care vrea să facă omletă, nu are tigaie, se pornește spre casa ursului să îi ceară tigaia împrumut, pe drum își imaginează cum ursul îl va refuza, iar când ursul deschide ușa, iepurașul nici nu mai cere tigaia, ci doar îl înjură pe urs și pleacă.

Eu sunt un iepuraș care adesea cere tigăi pentru omletă de la oameni care nu au decât oale sau farfurii, iar celor care au tigăi le zbier de pe preșul de la intrare lucruri de nerostit. Îmi tot spun că, de fapt, nu vreau omletă, ci vreau ouă fierte, iar ibric am și eu, mersi frumos.

Săptămâna trecută am primit propunerea de a scrie un material pentru “Dilema Veche” și mi-a luat o veșnicie (numărată totuși în zile) să-mi găsesc curajul de a vorbi cu oameni necunoscuți pentru a-mi strânge sursele. Scenarii peste scenarii de refuzuri și repingere înainte să chiar fac ceva. A ieșit bine materialul, o să apară în curând, dar cel mai important pentru mine a fost că mi-a dat ocazia să mă forțez să trec peste o panică. E o panică recurentă; uneori adoarme mult timp, apoi revine și mă paralizează, mă pârjolește de vie, mă face scrum pe dinăuntru. Însă, în același timp, nu e nimic să mă facă la fel de fericită ca vorbitul cu oameni noi, fie că ei mă surprind cu ceva diferit și îmi schimbă perspectiva, fie că îmi dau seama că avem chestii în comun și mă bucur de ideea de umanitate, fie că mă enervează și mă fac să mă simt norocoasă să am aproape oameni la care chiar pot să țin și de la care am ce să învăț. Știu că nu am de pierdut mai mult dacă mă ciocnesc de oameni, decât dacă mă feresc de ei. Și e ciudat că frica de respingere nu trece cu timpul. (more…)

Tag Cloud