Posts tagged ‘relatii’

Ursul păcălit de vulpe, o poveste care nu mai stă în coadă de peşte

Vulpi - "Ursul păcălit de vulpe", Puck, 2013

“Mami, de ce e vulpea aşa de rea? E rea cu ursul…” “Păi e şireată, vulpea e vicleană.” Desigur, neavând copii eu însămi, nu pot să ţin predici, dar mi se pare că asemenea conversaţii nu ar trebui ratate, închizându-i gura copilului cu un răspuns clişeu ce include cele două epitete pe care oricine din România le asociază unei vulpi. Că aşa am fost toţi învăţaţi: vulpea e şireată, vulpea e vicleană. Bine, bine, dar de ce e aşa? Micuţii vroiau să ştie. Intuiau că nu există efect fără cauză, că răutatea trebuie să aibă o sursă. Poate vulpea e rea pentru că îi este foarte, foarte foame şi de aia se poartă egoist cu amicul ei din pădure, ursul, de aia ţine tot peştele (furat, de altfel) numai pentru ea. Era limpede că răutatea vulpii e o chestiune de investigat.

Tocmai de aceea Delia Gavliţchi (scenarist, regizor şi sunetist) s-a gândit că povestea are nevoie de un detectiv. Şi aşa a apărut Sir Sherlup în adaptarea poveştii lui Ion Creangă. A, nu ştiţi despre ce tot zic aici? Păi, am fost să văd duminica trecută premiera spectacolului “Ursul păcălit de vulpe” la Teatrul de Păpuşi din Cluj. Nu mai auzisem povestea de când eram copil şi o ascultam la pick-up, de pe vinil. De-atunci şi până acum s-au tot scurs vreo 20 şi ceva de ani şi uite că s-a schimbat şi povestea. S-a schimbat în bine. (more…)

Romeo şi Felicia lui. Noi patru în ţara lui Peter Pan

(Raluca: ) Aproape c-ar merge ca nume de roman, pe undeva pe lângă “Felix şi Otilia”. Romeo şi Felicia sunt numele mijlocii ale părinţilor mei (biologici). Mereu trebuie să precizez din capul locului de care set de părinţi vorbesc. Îmi aduc aminte când am auzit-o prima data pe Narcisa Suciu cântând “Mociriţă cu trifoi, m-au cerut la Mama 2” şi mă gândeam ce bine că şi folclorul include chestia asta cu prima mamă, a doua mamă…

Povestea de dragoste a Feliciei cu Romeo, dacă a existat, n-am auzit-o niciodată. Nici măcar de la alţii. S-au detestat de când mi s-au deschis ochii asupra lor. Totuşi divorţul lor, care era născut din nişte clare “diferenţe irenconciliabile” de tip american, a venit târziu, după destui ani de chinuri sufleteşti şi zvârlituri ale obictelor prin casă. Sunt divorţaţi de mai bine de 18 ani şi nu au reuşit să se ierte nici acum, ceea ce pentru mine, care am relaţii amiabile cu mai toţi cu care am şifonat cearşafuri (sau doar atrii , ventricule şi neuroni), e destul de greu de înţeles. Ce-au putut să-şi facă atât de rău încât se urăsc mai departe, n-am habar. Am trecut şi eu prin destule şi pentru aia nu-mi vine să mai jumulesc oameni cu care am intrat odinioră cu carul în garduri şi prin mărăcini. Apă sub pod, beibi. Apa Sâmbetei sub pod. Dar ei nu şi nu. Ei o ţin pe-a lor, bosumflaţi şi ranchiunoşi. Dau şi acum vina pe celălalt şi se bucură fiecare când descoperă că eu şi sor-mea semănăm cu ei (mama cu ea şi tata cu el, evident), ca şi cum ar câştiga într-un fel de război imaginar cu replica finală: „Ţi-am spus că am făcut copiii ăştia numai eu!”. E felul lor de a ne arăta că ne iubesc foarte mult. Şi că se urăsc mai departe foarte mult. Eu mă tot întreb de ce fiindcă am descoperit că au foarte multe în comun. Sper să nu le spuneţi, dar am decis cu sor-mea să le mai dăm vreo doi ani şi, la aniversarea a 20 de ani de la divorţ, să-i întâlnim.

parinti

Misterul ranchiunii lor se adânceşte de fiecare dată când (more…)

Hai să facem un puzzle împreună, dragă Luca

(Raluca: ) Încep prin a vă anunța că tot cu mine veți petrece și acest post (textul de față, adicătelea, dar, de ce nu?, și postul Crăciunului, că tot nu am altceva în plan decât să fiu pe net). Așa, deci Tana e în sesiune și are și o relație minunată + două dintre cele mai solide motive din lume de a renunța la scrisul pe blog. Eu n-am sesiune, aș avea ceva treabă, dar până nu mă lămuresc cu niște chestii, tot degeaba am treaba, că ea nu mă va avea pe mine. Așa, și eu n-am nici relație. Decât cu Luca, prietenul meu imaginar. Ok, iubitul, că prieteni am destui – cum se spune. Dar, fiindcă e imaginar, nu ne prea iubim noi doi. Tot eu cu mine mă iubesc. (more…)

Nici o lecție nu rămâne neînvățată

(Tana:) Când eram de-o șchioapă, ai mei au hotărât să mă dea la grădinița în limba germană. Nu era o grădiniță ca toate celelalte, mergeam la Mami Rosi acasă, câțiva copii, unde învățam probabil să zicem „Danke schön!” și să numărăm „ein, zwei, drei”. Nu mai țin minte mare lucru, dar ce-mi amintesc e că spre sfârșit bunica trebuia să mă fugărească prin casă, să mă vâre în pantaloni cu forța în fiecare dimineață. Chiar nu mai știu de ce, dar uram cu spume orele petrecute cu Mami Rozi, poate pentru că voia să-i spunem „mami”, când eu aveam deja una, sau poate pentru că germana ei nu-mi gâdila auzul. Cert e că a fost printre puținele răzvrătiri cu care s-au luptat ai mei, atât de acerbe de-au trebuit să mă mute la o grădiniță normală, în română.

Apoi în clasa a cincea am decis că e mai bine să îmi aleg a doua limbă străină germana, doar franceza-i o română mai fistichie și-o pot învăța și-acasă. De acolo a început coșmarul. (more…)

Croi dupa un tipar nou

(Tana:) Eram odată la o masă cu o prietenă din alt oraș si cu o amică de a ei. Pe această domnișoară o știam de fix 10 minute cât a durat drumul cu mașina de acasă la mall. Da, eram la cafea în mall. Ei bine, ne-am așezat, am comandat cafeaua și după două sorbituri știam totul despre viața ei sentimentală: recentul fost prieten, aventurile cu Georgică, ce era coleg de muncă cu Costică, care Costică nu îi era nici el tocmai un străin. Am ascultat și-am dat din cap în cercuri, să nu pară că zic nici da, nici nu. Dar cât a durat confesiunea demnă de un catolic dedicat, nu mă puteam gândi decât „Cum să-ți speli rufele murdare așa, la o cafea în mall cu un necunoscut?”. Mintea mea ușor paranoidă se gândea cum de putea fata din fața mea să-mi zică tot despre ea timp de o jumătate de cafea. Dacă lucram la radio șanț, sau o știam pe nevasta lui Costică, căci știm prea bine că lumea-i mică? Prietenii îi ai pentru a despica cu ei firul în patru, că nu te judecă și înțeleg substratul. Străinii-s ca să aberezi cu ei despre vreme, sau Kant sau cancerul colorectal.

Cam asta-i părerea mea despre deversarea lumii personale pe masă, în văzul tuturor. De-asta, uneori, pe blog mă pierd printre alegorii și metafore, ca să pot să dau ceva din mine fără să scot la iveală o inimă sângerândă sau vreun intestin. Dar ce-mi place când citesc câte un blog, sau carte, e că uneori pot zice „Uite, o mai pățesc și alții! Uite, poți să privești ideea asta și din altă parte!”.

Așa că, din spatele unui monitor, vă zic (more…)

Până la urmă, racul merge înainte sau înapoi?

Milla Jovovich si zombalaii din ”Resident Evil”

(Raluca: ) ”Vorbești de parcă te-ai fi trimis pe tine la colț”, mi-a spus. Acum vreo lună (sau două?!) m-am întâlnit la cafea cu Anda, o prietenă pe care n-o mai văzusem de doi ani (mda, amândouă la Cluj). Chiar așa, ar trebui să o sun să văd ce mai face, acum că am iar bani de ieșit  în oraș. Cum nu ne mai văzuserăm de mult, ne-am făcut o dare de seamă… în română nu sună bine asta – un update. Când fac asta îmi amintesc câte am greșit și câte am corectat și de fiecare dată mă străduiesc să văd lucrurile bune în culori mai puternice, în forme mai bine conturate. Dar chiar și așa, răutățile pipernicite și decolorate tot mă dor, iar asta fiindcă nu m-am iertat încă de tot.

Am început să am mai multe gânduri bune când n-am mai suportat durerile de cap de la cele rele. Tana spune că e mai ușor să lupți cu demonii dacă sunt mai mulți fiindcă mai învingi din ei și simți că mai și câștigi, că rezolvi câte ceva. Dacă e doar unul, ajunge să te obsedeze, pare mult mai mare și mai tare și teama e mai puternică dacă are o singură sursă. Paradoxal, dacă sunt mulți demoni care sar pe tine, ești una bucată Milla Jovovich în ”Resident Evil” sau, după caz una bucată pui de Chuck Norris. Un soi de ”unde-s mulți, puterea crește” with a twist. Așadar, pot să mă consider norocoasă: am avut și am mulți demoni cu care să mă lupt. (more…)

Trup(ă) și suflet

Razvan si Nick

(Raluca:) Obișnuința nu-i sora bună a relațiilor de lungă durată. E sora lor vitregă, invidioasă și răutăcioasă. Relațiile de lungă durată sunt fericite dacă se înrudesc cu bucuriile comune, cu gândurile bune suflate în vânt de la unii la alții, cu momentele când simți că ești acolo unde vrei să fii, iar golul din stomac se umple de o senzație plăcută. Se întâmplă să-ți placă inexplicabil foarte tare de cineva la prima vedere, dar dacă impresia de început nu e alimentată mai departe de alte impresii la fel de bune, relația nu va fi una de durată. Până să ajungi la iubirea necondiționată din relațiile consolidate, e cale lungă. Desigur că sunt și oameni care rămân în relații fără să știe nici ei prea bine de ce, iar acele relații ajung de lungă durată, dar asta e deja o problemă a acelor oameni, nu a noastră, celor de pe aici :). Cum spuneam, cred cu tărie că obișnuința nu e cea care ar trebui lăsată să fie coloana vertebrală a unei relații.

Nu din obișnuință îmi place Luna Amară. Chiar dacă din 2004, de când sunt la Cluj, am fost la 95% din concertele lor din oraș, nu am mers niciodată din obișnuință, ci pentru că îmi place trupa asta. Deși, dacă e vorba să aleg între un concert de-al lor și un concert cu… să zicem AB4 reunit + Lights Out în deschidere, e adevărat că voi intra pe pilot automat și voi merge direct la Luna Amară. Dar pilotul automat nu e la datorie din obișnuință, ci pentru că îmi place mie să-l las să mă conducă uneori. Fiindcă unele alegeri sunt simplu de făcut.

Pentru că am văzut și în bucătăria internă a unor trupe, pot să (more…)

N-ai face asta offline

(Raluca:) În fiecare zi ne placem online unii pe alții, deși offline nu ne-am spune nimic. Dacă ești o tipă și vine o altă tipă (necunoscută sau vag cunoscută) la tine și îți pune mâna pe cercei și îți spune, zâmbind larg, că îi plac, vei crede că e tipa aia e cel puțin îndrăzneață și … exuberantă. Online e ok, îmi place să ascult ce asculți, îmi place scurtmetrajul ăla mișto pe care l-ai postat, îmi place să citesc ce citești, îmi place cum arată lumea de la tine de la geam, îmi place cum ți-a ieșit noua poză de profil sau ce ai de spus despre ”una, alta, cealaltă”. Offline, avem puține să ne spunem. Sau nimic. Probabil nici nu ne-am spus nimic în viața reală de… cum ar fi să-ți spun că de 20 de ani?! Hm, ți se pare mult, așa-i?

Petre era băiatul cel mare al familiei la care mergeam de mână cu bunica, în capu’ satului, să luăm lapte de capră. Mie îmi plăcea foarte tare să beau lapte de la cele două vaci ale noastre – stăteam cu cănița de tablă pe pragul grajdului (ah, și acum îmi place mirosul de bălegar, îmi dă senzația de un ”acasă” vechi, idilic, îndepărtat). Bunica mă striga la un moment dat și îmi mulgea direct în căniță. Laptele era cald, făcea spumă, era și puțin sărat, iar cum cănița avea în câteva locuri smalțul sărit, laptele primea un ușor gust metalic. Era minunat! Și aveam și oi, puteam să beau și lapte de oaie, dacă era până acolo, dar bunică-mii îi venise ideea că trebuie să beau lapte de capră fiindcă e mult mai sănătos și voi fi mai puternică. E drept că aveam dinți slabi și eram alergică – moștenire genetică. În fine, pe scurt, undeva pe la începutul anilor ’90, mergeam de mână cu buni să cumpărăm lapte de capră. Vorbeam numai cu tanti de la care luam laptele și știam de la bunica una alta despre familia ei, căci la sat toată lumea știe câte ceva – sau unii tot – despre toată lumea. Nu-mi aduc aminte însă să fi vorbit vreodată cu Petre, iar vizitele pentru cumpărat lapte de la familia lui erau singurele dăți când știu să ne fi văzut. Zilele trecute, Petre m-a găsit pe Facebook și am pornit o (more…)

Împreună

(Raluca:) Mă întâmpină la ușă și-mi place. Mă pupă și m-ascultă cum mi-a fost ziua. De când a venit prima dată, îi place casa mea, iar eu mă bucur că se simte atât de confortabil fără ca eu să fiu nevoită s-o fac pe gazda. Uneori sunt chiar invidioasă că poate profita atât de bine de apartament; parcă are chiar mai multe idei decât mine despre locurile și pozițiile în care e plăcut să te tolănești și să te relaxezi.

Nu se plânge de meniu, chiar dacă suntem cuplu carnivor-vegetarian. Mănâncă ce-i dau și chiar stă cu mine prin bucătărie când gătesc, dar fără să-și bage nasul prin oale. În schimb vrea, romantic, să-i dau să guste orice mănânc eu, cu toate că mie nu mi se face niciodată poftă să gust la rându-mi. Mă bucur că nu mă critică pentru că sunt ”deviantă” și nu mănânc carne. Ce-i drept mă cam săturasem să dau explicații altora pe tema asta.

Până acum avem aceleași gusturi muzicale și, din fericire, de cele mai multe ori mă lasă pe mine să pun muzica. Doar rar se întâmplă să mai tasteze ceva, dar nu-i prea iese să găsească o formație. Îi place Radio Guerrilla la fel de mult ca mie. Într-o dimineață când subiectul la emisiunea matinală era dacă există prietenie fără sex era să mi se frângă (more…)

Cu orgoliul țăndări îți mai sare țandăra?

Umflatul in pene le stă bine păunilor. Sursa: http://www.big-animals.com

(Raluca:) Ca să ascult de cineva trebuie ori ca persoana aia să-mi fie atât de apropiată încât să nu mai simt că sfatul vine ”din afară” sau sugestia să-mi fie făcută atât de delicat încât să nu mă atac – dar asta nu prea iese. Sau să fie ceva expert în vreun domeniu, cineva de la care se obișnuiește să fie primite sfaturi, iar atunci orgolio-receptorii nu mi se mai activează, dar asta e altă poveste. Se mai poate să fac ceva după o idee a altei persoane dacă e vorba de ceva suficient de impersonal sau dacă aplic sfatul respectiv în mod tacit, fără să-i dau dreptate persoanei în mod fățiș. Chestiuni de orgoliu neîmblânzit și ușor inflamabil. C-așa-i al meu. E greu de trăit cu un orgoliu din ăsta spongios, care se umflă ori de câte ori e inundat de vreo apă tulbure.

Atunci când se umflă, mă face mai monstruoasă decât Cocoșatul de la Notre Dame. Nu-i treabă ușoară să-mi țin echilibrul când îmi atârnă o mare tumoare orgoliferă. Tocmai de-aia cad, mă duc de-a dura, mă-mpotmolesc și mă scufund. Am făcut multe tumbe de-astea, adevărate lupte libere prin nămol, în cea mai recent încheiată relație serioasă (lungă de-un an jumate). Și el avea un orgoliu de același fel, ni le umflam ba succesiv, ba simultan. Și am trecut prin atâtea lupte – mai degrabă cu noi decât între noi – încât acum suntem ca niște camarazi veniți de pe front.

Inocența a dispărut. Am devenit tare transparenți unul față de celălalt și, intermitent și desincronizat mai întâi, iar apoi continuu și fără echivoc, am pierdut atracția. Atracția presupune o oareșcare distanță, de la capetele căreia să poți să simți magnetismul celuilalt. Vorba aia, „give me a chance to miss you”. (more…)

Tag Cloud